Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte astăzi pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti. „Georgian de origine, român prin simţire, Sfântul Antim Ivireanul a slujit cu exemplară dăruire Biserica şi cultura română în mai multe ipostaze: meşter tipograf şi conducător al tipografiei domneşti din Bucureşti (oct. 1691-1694), egumen al Mănăstirii Snagov (1694-1705), Episcop al Râmnicului (16 mart. 1705 – febr. 1708) şi Mitropolit al Ţării Româneşti (22 feb. 1708 – aug./sept. 1716)”, după cum arată Sebastian Nazâru în Martiriul Sfântului Antim Ivireanul. O nouă lectură a surselor, Editura Cuvântul vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2017.
Un mitropolit cărturar ca Antim Ivireanul şi bun cunoscător al teologiei şi rânduielilor canonice ortodoxe nu putea rămâne insensibil la unele abateri liturgice şi de disciplină bisericească pe care le-a găsit în eparhiile pe care le-a păstorit. În mod clar că în demersurile sale canonice nu puteau lipsi şi reglementările de drept bisericesc legate de nuntă.
Constanţa Vintilă-Ghițulescu, în cartea sa În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011), scrie că o analiză a Tainei nunţii o face Mitropolitul Antim Ivireanul în „Pre taina nunţii cei pre lege”. Ea nu ştie dacă recomandările mitropolitului au fost preluate de preoţii din epocă, dar în mod sigur documentele arată că legitimarea legăturii între doi parteneri este cea făcută de Biserică. De aici înţelegem că la începutul secolului al XVIII-lea, în Ţara Românească Biserica era instituţia care reglementa chestiunile legate de căsătorie. Cunoscând acest lucru, ne dăm seama cât de importante sunt prevederile canonice din „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” din 1714, legate de căsătorie (Antim Ivireanul, Opere, G. Ştrempel, Minerva, Bucureşti, 1972).
Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul arată că cei care vor să se căsătorească să fie cercetați cu atenţie pentru a nu avea impedimente canonice atât de rudenie trupească, cât şi de rudenie spirituală, conform Pravilei. Vorbeşte apoi despre „tocmelile”, adică negocierile dintre familiile viitorilor miri ce se fac la logodnă în prezenţa preotului, şi că acestea să fie „temeinice şi cu dreptate”. Adică să fie atent preotul să nu rămână pricini care să creeze probleme mai târziu şi care să ducă la judecată din cauza unor înţelegeri nedrepte legate de zestrea adusă de mireasă şi de ce oferă părinţii mirelui noii familii. Dar mai ales să nu ducă la „despărţeală”. De aceea alături de preotul satului trebuiau să fie trei martori care iscăleau actul ce se alcătuia la înţelegerea de logodnă.
Toate aceste măsuri dispuse de mitropolit ne arată că în epocă existau probleme legate de aceste înţelegeri şi nu era suficientă doar prezenţa preotului, ci era nevoie de martori suplimentari. Aceste dispoziţii canonice răspund unei problematici de jurisprudenţă cu care s-a confruntat Mitropolitul Antim Ivireanul.
Vedem acest lucru şi din scrupulozitatea textului canonic în care mitropolitul spune că toate bunurile care sunt oferite tinerei familii să fie echivalate cu sume în bani care să fie menţionate în „foaia” care se încheie între cele două familii. În mod clar exista riscul devalorizării obiectelor sau al oferirii unora mai ieftine decât s-a propus şi atunci era pricină de „gâlcevi şi bănuieli”. Oricum, între înţelegerea urmată de logodnă şi nuntă putea dura şi ani. Vedem din aceste rânduri că nunta era în primul rând o înţelegere economică ce unea interesele unor familii şi apoi, dacă cei doi se plăceau, poate se înfiripa şi iubirea.
Pentru a îndepărta problemele legate de luarea fetelor fără ştirea părinţilor, mitropolitul porunceşte să nu fie cununaţi cei care fug cu „fetele oamenilor” fără ştirea părinţilor, chiar dacă sunt iertaţi de aceştia, decât dacă plătesc o taxă protopopului şi merg la arhiereu, de la care cer iertare şi primesc un „răvaş de cununie”, care-i dă dreptul preotului să-i cunune. Sumele care trebuie plătite sunt puse pentru a descuraja acest „obicei” care pare destul de răspândit în epocă, încât mitropolitul trebuie să ia măsuri împotriva lui.
Biserica era cea care se pronunţa în chestiunile legate de divorţ în secolul al XVIII-lea, de aceea mitropolitul ia anumite măsuri care să împiedice abuzurile. El interzice preoţilor să intervină în divorţul unor oameni căsătoriţi la Biserică, acest lucru fiind de competenţa mitropoliei care, după o analiză temeinică, poate da pogorământ pentru divorţul celor care solicită acest lucru. În epocă, de multe ori autorităţile locale alături de preoţii satelor dădeau „carte” de divorţ fără a respecta rânduiala canonică ce prevedea clar că doar ierarhul locului poate face acest lucru. Prin această dispoziţie vrea să îndepărteze înţelegerile locale, care puteau fi cointeresate financiar de una din părţi pentru a accepta divorţul, chiar subliniază că nici „păgânii”, adică turcii, nu fac acest lucru.
Capetele de poruncă date de Mitropolitul Antim Ivireanul ne arată că în chestiunile legate de căsătorie autoritatea în epocă este Biserica, în speță ierarhul locului. Fără prezența unei fețe bisericești nu se poate face sau desface o căsătorie. Reglementările legate de căsătorie și divorț sunt cele din rânduielile canonice ortodoxe, dar și cele din sfera cutumelor epocii.
În concluzie, putem afirma pe bună dreptate că reglementările bisericești ale Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti, sunt conforme dreptului canonic ortodox și reglementărilor sociale de la începutul secolului al XVIII-lea.
Pr. Ciprian Florin Apetrei
Sursa: http://ziarullumina.ro
