Mai demult creştinii respectau mult sărbătorile, le ţineau cu frică de Dumnezeu, nefiind socotite de ei doar o simplă rânduială tipiconală. Respectarea lor era pricinuitoare de binecuvântare, iar încălcarea lor aducea necazuri şi dezastre. Într‑un cântec al refugiaţilor din Asia Mică se spune că au pierdut frumosul lor sat, pentru că nu respectau Duminicile şi sărbătorile:
Asta trebuia s‑o păţim
Pentru că nu respectam Duminicile şi sărbătorile.
Fără slujbe au rămas mormintele părinţilor.
Ah, Dumnezeul nostru, fie‑Ţi milă de noi!
Sărbătoarea începea de la Vecernia de sâmbătă seara sau din ajunul unei sărbători. De îndată ce bătea clopotul, femeile îşi făceau cruce şi încetau împletitul sau ţesutul. Nici măcar rândul nu‑l terminau. De asemenea, ţăranii care arau, de îndată ce auzeau clopotul pentru Vecernie, dezlegau boii de la jug şi se întorceau în sat. Era socotită o ruşine şi o sminteală munca în zi de sărbătoare, iar cel care făcea aceasta era dispreţuit de toţi. Oamenii preferau să sufere o pagubă materială în recolta lor, decât să încalce ziua de sărbătoare şi astfel să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu nesocotind porunca Lui. Respectarea zilei de sărbătoare era una din principalele lor îndatoriri alături de post, rugăciune, milostenie, mersul la biserică, dar mai ales Spovedania şi Împărtăşirea.
Mănăstirile de la Meteora aveau un metoc. Într‑o Duminică dimineaţă lucrătorii au mers şi au semănat grâu. Când egumenul a aflat aceasta, s‑a indignat şi a spus că acest grâu este afurisit, deoarece l‑au semănat Duminica, şi mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Când a venit vremea secerişului, egumenul s‑a dus şi a dat foc la grâu. A ars toată bucata de pământ care fusese semănată Duminica, pe când restul de grâu nu a păţit nimic, căci focul s‑a stins singur.
Gheorghia din Neohori Mesolonghi, soţia lui Epaminonda Moraitis, povesteşte:
„O aveam pe Sfânta Ecaterina ca ocrotitoare a casei noastre şi în ziua praznicului ei nu lucram. Odată însă am rămas fără pâine şi ne‑am hotărât să frământăm în zorii zilei de prăznuire a Sfintei Ecaterina. Şi într‑adevăr, am frământat şi am lăsat să se umfle aluatul, iar între timp am pregătit cuptorul. Când m‑am uitat dacă s‑a umflat aluatul, ca să‑l bag la cuptor, ce să văd! Din aluat ieşeau nişte viermi mari. Atunci am înţeles că Sfânta a făcut aceasta ca să nu lucrăm, ci să respectăm ziua ei de prăznuire”.
În afară de respectarea cu stricteţe a sărbătorilor, vrednic de mirare este marele respect pe care îl aveau bunicile şi mamele noastre pentru zilele de miercuri şi de vineri. Aceasta, deoarece în ziua de miercuri a fost vândut Domnul, iar vineri a fost răstignit. Această evlavie o vedem şi în viaţa multor Sfinţi. De pildă Sfântul Avxentie făcea priveghere în fiecare vineri, ca să cinstească Patima Domnului. Fireşte, în aceste zile lucrau, fiindcă rânduielile bisericeşti nu interziceau aceasta. Mergeau la câmp, dar evitau cu multă grijă să spele, să cârpească ceva, să se îmbăieze şi să frământe. Dacă nu aveau pâine, împrumutau de la vecini.
Varvara Ahileos povesteşte că în satul Avra Kalambakas, pe vremea mamei sale, prin 1900, o femeie a frământat într‑o zi de vineri, dar atunci când a scos pâinea din cuptor, era înăuntru atât de roşie, de parcă ar fi avut sânge. De aceea până astăzi cinstesc aceste zile, iar această cinste se urcă la Patima lui Hristos.
Cinstirea sărbătorilor
O stareţă capadociană din Taslik, care a trăit în Thiriopetra Arideias, pe nume Atena Gheorghiu Galanopulos, povesteşte următoarele, aşa cum le‑a auzit de la bunica ei:
„Gospodinele din sat, atunci când se săvârşea Sfânta Liturghie, aduceau prescurile la biserică în vremea când preotul se închina pentru Sfânta Liturghie, iar apoi se întorceau acasă ca să‑şi pregătească copiii şi să meargă toţi la Sfânta Liturghie.
Într‑un an, în ajunul Bobotezei, când se săvârşeşte Liturghia Marelui Vasilie, bunica mea s‑a trezit, dar a rămas în pat şi întârzia să plece la biserică. Deodată s‑a deschis uşa camerei şi a intrat Sfântul Vasilie, înalt, purtând veşminte albe, şi i‑a spus:
− O astfel de zi ţi‑ai găsit să te odihneşti? şi i‑a dat o palmă. Urmele degetelor i‑au rămas pe obraz până la sfârşitul vieţii.
De atunci bunica mea cinstea această zi în mod deosebit şi le sfătuia şi pe altele să nu întârzie să meargă la biserică”.
