Un frate, urmând voii sale și făcându-și socoteala sa, a lăsat pustia și s-a dus aproape de o cetate și s-a sălășluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-și vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a întâlnit o femeie evreică care ardea de îndrăgirea satanicească ce o avea spre el. Iar monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea diavolească, s-a prins în cursele evreicei și a căzut. O, dar cel mai cumplit este că s-a lepădat de credința creștinească și a luat credința evreiască; și a locuit împreună cu femeia și atât de mult a urmat sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Iar acea femeie de trei ori blestemată a căzut într-o așa pierzare fără de fund și a ajuns întru atâta nerușinare, încât de multe ori punea capul ticălosului aceluia în brațele sale și, deschizându-i gura, curăța cu un lemn subțirel dinții lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun mărgăritar din Sfânta Împărtășire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire!
Știu că v-ați întristat și v-a durut inima, fraților, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimânt de îndelungata și marea răbdare a lui Dumnezeu! Căci vă voi spune și lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca să vă minunați de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu și de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.
Deci omul acela, care cu neascultarea lui s-a despărțit de creștini pentru păgânătatea sa, mai pe urmă- după o vreme oarecare-, luminându-se de lumina dumnezeieștilor iconomii, și-a venit în sine și s-a căit de ceea ce a făcut, dintr-o pricină ca aceasta. Câțiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care pustnicea și el mai înainte, mergând în orașul acela pentru trebuințele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice, iar el, văzându-i pe dânșii, s-a rănit la inimă, aducându-și aminte de vechea și sfințita viață de obște a monahilor. Deci i-a întrebat pe ei de unde sunt, cum se numesc și pentru care pricină au venit în acel oraș. Iar monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria și au venit în oraș pentru oarecare trebuință. Atunci acela i-a rugat să spună marelui Paisie să roage pe Dumnezeu pentru el, ca să-L îmblânzească cu rugăciunile lui și să fie slobozit de măiestriile vrăjmașului. Iar monahii i s-au făgăduit că vor face porunca lui și vor ruga pe marele Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.
Deci întorcându-se monahii în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întâmplate acelui ticălos și cele ce i-a rugat. Iar cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul inimii și a zis: „Vai, fiii mei iubiți, câți oameni mari au căzut din dumnezeiescul dar, din pricina femeilor! Aducerea aminte a acelora o avem în dumnezeiasca Scriptură de la strămoșii noștri cei de demult. Pentru că nu poate vrăjmașul a ridica altă unealtă mai îndemânatică pentru a pierde pe oameni decât femeia; căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obișnuiește a birui pe oamenii cei mari, precum știți că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoșii și nepoții lui. De aceea, se cade să rugăm și noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de niște ispite ca acestea ale vrăjmașului”.
Acestea zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârșit, ci caută cu nerăutate spre dânsul, din cereștile Tale locașuri și primește rugăciunile ce-Ți aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte și acum a venit iarăși întru sine și își cunoaște greșeala ce a făcut-o. Deci rog bunătatea Ta, să-l chemi din nou la pocăință!”
În acest chip rugându-se Cuviosul multe zile și înduplecând bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa, rugăciunea sa a fost auzită și Mântuitorul, arătându-se lui, l-a întrebat- El, Care pe toate le știe- pentru cine Îl roagă, zicând: „Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieșit din rânduiala Mea și s-a dus cu potrivnicii Mei, acela care într-o vreme era monah și acum s-a făcut evreu?” Cuviosul a răspuns: „Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurările Tale Care totdeauna chemi pe toți la pocăință și nu voiești moartea păcătosului, ci aștepți întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el. Deci Te rog, auzi-mă pe mine, robul Tău, și ca un milostiv ce ești, cheamă iarăși oaia Ta cea rătăcită”.
Atunci Mântuitorul a zis către el: „Dacă voiești să miluiesc pe acest păcătos și lepădat de credință și din nou să-l chem la pocăință, se cuvine să primești tu ca să iau din răsplătirile și plățile ce ai să iei pentru nevoințele tale și să dau în locul acestora iubirea Mea de oameni lui, care este vrednic de nenumărate munci”. Paisie i-a răspuns: „Da, Doamne, primesc cu bucurie! Însă eu nu știu de se află în mine vreun lucru care să fie bine plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate mai ales, prin care și mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulțumesc Ție; revarsă peste el mila Ta, pentru că eu de aici mă mulțumesc să mă muncesc în locul aceluia și el să se mântuiască, decât să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!”
Și îndată a zis Mântuitorul: „Vrednică de mirare este buna socoteală și dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta și păcătosul se va mântui, după rugămintea ta!” Acestea zicându-le Mântuitorul, S-a suit la cer. Iar după puțină vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac- acesta era numele monahului cel căzut- s-a dus iarăși în pustie și, fiind catehizat de marele Paisie, a primit credința sa creștinească cea de mai înainte și a petrecut cu mare osârdie viața cea pustnicească. Și, trecând rămășița vieții sale în ascultare, în nevoință cinstită și în statornicie îmbunătățită, s-a odihnit în Domnul. Și așa acela a dobândit mântuire cu rugăciunile sfințitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi și a mări pe Dumnezeu.
Extras din viaţa Cuviosului Paisie cel Mare, scrisă de Cuviosul Ioan Colov.
