Rugăciune și post în locul întrebărilor fără rost

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

Apostol 1 Corinteni 4, 9- 16

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci, de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci, vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.


Evanghelia Matei 17, 14- 23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la Ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine! Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se Ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.


Ce să faci când ai ­necazuri în familie? Reflectând asupra Evangheliei acestei Duminici, a vindecării unui copil lunatic sau epileptic, înțelegem cum să reacționăm și noi duhov­nicește când avem cumpene în viață. Avem înaintea ochilor un copil care suferea de demonizare şi de o boală psihică și trupească teribilă. Nici nu mai contează de ce s-a întâmplat una ca aceasta unui copil, însă știm că suferea din pruncie (Marcu 9, 21). Nu ni se spune de unde această boală. De altfel, sunt nenumărate si­tuațiile în care nici medicina, nici teologia nu pot da un răspuns clar la întrebarea: de unde suferința? Trăim într-o lume căzută sub stăpânirea celui rău, dar nu fără de nădejde. Aceasta este situația dată, ne arată Evanghelia. Ce facem să o rezolvăm? Nu ne lamentăm inefi­cient, ci Îl chemăm pe Mântuitorul în rugăciune, cu smerenie, credință și post. Sunt și alte circumstanțe grele: unii nu pot avea copii, alții au, dar le mor de tineri, alții suferă din pricina unor copii care își bat părinții, îi fură, îi scot afară din case, îi abandonează în azile sau îi părăsesc pentru ca să aibă grijă de bătrânii altora pentru un pumn de arginți. Departe de a judeca pe cineva, acestea sunt ipostaze care provoacă durere. Important este cum rezolvăm ecuația vieții, ce soluții avem. 

Legătura dintre păcate și suferință

Filosofarea cu privire la cauze nu ajută neapărat, decât dacă, după identificarea păcatului ca și cauză duhovnicească a su­ferinței, omul se pocăiește. Este însă o preocupare umană constantă cu privire la posibilele cauze spirituale care stau în spatele unor drame. Așa este cazul orbului din naștere pe care îl vindecă Mântuitorul, în timp ce Ucenicii Lui se întrebau dacă orbirea este din cauză că a păcătuit el sau părinții lui: Iisus a răspuns: „Nici el nu a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3). Cu altă ocazie însă, Mântuitorul, după ce îl vindecă pe bolnavul de la scăldătoarea Vitezda, îi atrage atenția să nu mai păcătuiască: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

În Evanghelia acestei Duminici se sugerează discret că ar fi vorba de unele cauze duhovnicești pentru care s-a demonizat copilul din pruncie. Păcatele părinților par să fi adus asupra copilului un necaz ca acesta. De aceea, Mântuitorul, înainte de a scoate demonul, îl ceartă pe tată (Matei 17, 18). Să luăm aminte așadar, pentru boli grave ca epilepsia, pot exista cauze spirituale precum unele păcate ale părinților – violența verbală și fizică față de copii, alcoolismul, desfrânarea, hula etc. De altfel, Sfinții Părinți identifică în focul și apa în care îl împingea demonul pe copil simboluri pentru păcatele mâniei și desfrâului, dar și ale răcelii sufletești, egoismului, ușurătății, indiferenței și ne­credinței care îi ispitesc pe tineri, și de care părinții trebuie să îi ferească. 

Oamenii așteaptă de la preot să facă vindecări minunate

Oricum ar fi, pătruns de ghimpele suferinței, omul așteaptă de la Ucenicii Domnului vindecarea și iertarea. Ce durere cumplită în inima unui tată pe care demonul care îl stăpânea, îl tăvălea pe pământ și încerca să îl omoare aruncându-l când în foc, când în apă (Matei 17, 15)! Iată de ce, coborând Mântuitorul de pe muntele Taborului, unde Își arătase slava Sa înaintea Ucenicilor Petru, Iacob și Ioan, Se întâlnește cu acest tată care Îl trage cumva la răspundere: De ce oamenii Tăi nu sunt în stare să îmi vindece fiul? Ucenicii, care poate că mai făceau minuni în numele Domnului Iisus Hristos, se arătau neputincioși în acest caz. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază însă responsabilitatea fiecăruia: dacă tu, cel aflat în necaz, ai avea credință puternică, tu însuți ai fi în stare să îți vindeci membrul bolnav al familiei, și nu numai: Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi.

Pe de altă parte, chiar și Ucenicii se cutremură văzându-se ne­putincioși în alungarea acestui soi de demon care adusese băiatului muțenie și surzenie (Marcu 9, 17, 25). De ce nu ne ascultă Domnul rugăciunile pentru vindecarea celor bolnavi? Răspunde Mântuitorul că puterea de vindecare a celor bolnavi o au cei cu credință puternică, dar care și postesc: Atunci, apropiindu-se Ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?/ Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 19-21).

În zilele noastre, din cauza neputinței de a vindeca prin rugăciune pe cel bolnav, preotul este adesea hulit și considerat fără credință. Duhul Sfânt același este, și ieri, și azi. Recunoscând cu o sinceritate care poate fi dureroasă, preotul care nu a putut lucra taina vindecării trupești și sufletești în nimeni în viața lui suferă de lipsă de credință puternică, rugăciune personală sau postire. Oricum ar fi, pentru a lupta cu necazul, trebuie să se implice și familia celui bolnav. Aceasta trebuie să postească, să se roage, să se spovedească și să se încredințeze voii lui Dumnezeu. Numai cu această pregătire pot fi citite pentru un bolnav demonizat Molitvele Sfântului Vasilie. 

Puterea rugăciunii împreună și a credinței dincolo de agonie

De altfel, în capitolele evanghelice care urmează acestei vindecări, Domnul Iisus insistă pe puterea rugăciunii mai multora: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Așadar, chiar dacă preotul ar avea harisma vindecărilor trupești, trebuie să ceară și familiei respective să se roage pentru vindecare, atât din smerenie, cât și pentru responsabilizarea celor cuprinși de suferință.

În alt loc, Mântuitorul vorbește despre credința în rugăciune: „Și toate câte veți cere rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21, 21). Tatăl din Evanghelie este cuprins de îndoieli, mai ales după ce va fi trecut pe la mulți care au încercat să îi tămăduiască fiul fără izbândă. Mai mult, nici Ucenicii Mântuitorului nu îl pot ajuta. De aceea, cu inima îndoită I se adresează Mântuitorului: „De poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 22-24). Vedem aici un tată care luptă cu el însuși ca să aibă credință în Dumnezeu, care lasă deoparte propriile păreri și simțăminte. Cumva este firească zdruncinarea în credință a unui tată care umbla pe drumuri de ani și ani, fără a găsi pe cineva capabil să îi tămăduiască fiul. Minunat este însă că deși nu mai avea resursele sufletești pentru a crede, își depășește agonia punându-și soarta sa și a fiului său în mâinile Mântuitorului. Îndată urmează exorcizarea demonului și vindecarea copilului de către Domnul Iisus Hristos. 

Să ne ducem crucea bolii cu smerenie, fără revoltă

Tragem concluzia că niciodată nu trebuie să deznădăjduim. Sunt boli pe care le vindecă doctorii, altele pe care le pot tămădui preoții cu multă credință, rugăciune și post, dar și boli pe care Dumnezeu le lasă omului din diverse motive duhovnicești. Așa vorbea Sfântul Apostol Pavel de un „ghimpe în trup” lăsat de Dumnezeu, adică de o boală, pentru ca să nu se mândrească cu revelațiile primite. Alteori sunt pur și simplu învăluite în taină motivele suferinței: nici bolnavul nu a păcătuit, nici părinții acestuia. Răbdând însă și pocăindu-se, atât bolnavul, cât și familia se sfințesc. Nu contează așadar să identificăm exact motivul bolii, nici nu putem întotdeauna. Este însă mult mai important ceea ce facem în situația în care suntem și pe care nu am ales-o noi neapărat. Revolta decât tulbură, oricum nu aduce niciun răspuns. Ceea ce putem alege și dă măsura vieții noastre duhovnicești este modul în care reacționăm. Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă să nu pierdem vremea mântuirii speculând cu privire la cauzele posibile ale unei boli. Mai degrabă să ne pocăim, să avem credință și să postim, rugându-ne unii pentru alții.

Pr. Constantin Ghiţă

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării lunaticului

Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia tămăduirii fiului lunatic (Duminica a X-a după Rusalii)

Istoria lunatică a lumii – Preot Ioan Istrati

Total
304
Shares
Previous Post

Imnul rugăciunii isihaste – Arhidiacon Vlad Rosu

Next Post

Film Documentar: Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Related Posts