,

Rugăciune, viaţă corectă, exemplu

– Părinte, care este poziţia corectă pe care trebuie să o aibă monahul în situaţia grea de astăzi?

– Dintru început rugăciunea, viaţa corectă şi exemplul. Să vorbească când trebuie şi unde trebuie.

– Adică monahul trebuie să vorbească atunci când i se dă prilejul?

– Fireşte! Dacă monahul nu vorbeşte, cine să vorbească? Monahul nu are de ce să se teamă. Ceilalţi se tem ca nu cumva să-i scoată din funcţiile lor. Dacă noi, cei afierosiţi lui Dumnezeu, nu tragem spre înainte, cine va trage?

Gândul îmi spune că Dumnezeu nu va lăsa, nu va lăsa! Se va termina cu situaţia aceasta. Acum este ca şi cum ar exista o plasă mare care are peştii închişi în ea, dar este putredă. Se mişcă şi într-o parte şi în alta, dar în cele din urmă se va rupe. Şi nu se va rupe fiindcă peştii sunt mari, ci pentru că plasa a putrezit.

– Părinte, peştii sunt creştinii?

– Da, creştinii, iar ceilalţi sunt ţiparii, şerpii. Dar şi noi vom da răspuns lui Dumnezeu pentru această situaţie. Eu le-o spun deschis. Nu mă mai abţin!

– Adică ce trebuie să facem, Părinte?

– Mai întâi să facem treabă în noi înşine. Pentru că fiind monah, am drept scop să distrug propriul meu duh trupesc. Să mă zidesc pe mine însumi ca să mă fac om duhovnicesc, pentru că altfel viaţa mea ca monah nu are sens. Apoi, să vorbim cu discernământ atunci când trebuie şi Dumnezeu va ajuta să aducem roade bune.

– Părinte, unii însă spun: „Mai bine tăcere şi rugăciune”.

– Dar nu poţi fi nepăsător atunci când toate ard în jurul tău. Trebuie să stingi focul. Durerea nu te lasă să taci. Desigur, lucrul cel mai de temelie este să se străduiască fiecare să trăiască duhovniceşte pe cât poate. Iar dacă va trebui să ia poziţie într-o problemă serioasă, va lua poziţia pe care o va îngădui Dumnezeu.

Să trăiţi în chip smerit, simplu, duhovniceşte, astfel încât într-o clipă grea să nu fiţi nevoite să faceţi compromisuri. După aceea să căutaţi să primiţi pentru călugărie tinere care au înclinaţii pentru monahism, ca să poată deveni călugăriţe corecte. Când cineva devine monah bun, ştie după aceea până unde trebuie să se ocupe de un subiect, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie, cum să acţioneze. Dacă nu devine un monah corect, toate vor merge strâmb. Aţi înţeles? Dacă deveniţi monahii corecte, veţi acţiona cu prudenţă. Dacă nu veţi deveni monahii corecte, atunci când vei trimite pe una undeva, va trebui să-i spui: „Până aici să vorbeşti despre aceasta, până acolo despre cealaltă”, deoarece altfel se poate să spună neghiobii. Iar aceasta arată că sufletul este necopt. Cum o vei mai scoate la capăt apoi?

De aceea, cele ce au înclinaţii pentru monahism să fie formate în aşa fel încât să devină monahii corecte şi să ştie până unde trebuie să vorbească ceva, ce trebuie să vorbească. Să ştie ce trebuie să facă într-o clipă grea şi să se mişte în cadrul ascultării, pentru a se uni duhul ei cu duhul stareţei. La o nevoie, un semn să le facă stareţa, iar ele să înţeleagă, ca să lucreze pe aceeaşi frecvenţă. Altfel nu se face nimic. Dacă nu învăţaţi să vă mişcaţi astfel, poate intra şi altcineva pe aceeaşi frecvenţă şi să spună alte lucruri, iar voi să nu înţelegeţi şi astfel să se facă un mare rău.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.