Rugăciunea arhierească și mai presus de fire oglindită în Crezul Bisericii

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Cea de-a șaptea duminică din ciclul mistagogic pascal are o dublă semni­ficație: pregătirea sărbătorii Cinci­zecimii, constitutivă pentru Biserică, și pomenirea celor 318 Sfinți Părinți participanți la ­Sinodul Ecumenic de la Niceea (325) ca mărturisitori ai iden­tității paradoxale, divi­no-umane, a Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, formulate în Crezul ecumenic al Bisericii. În simetria desăvârșită acestui ciclu de 16 duminici, cu Învierea în centru, lecturând concentric și simultan Păresimile și Penticostarul, Duminica Ortodoxiei devine, în lumina Învierii, Duminica sau sinaxa Sfinților Părinți ai Sinodului I Ecumenic. Practic, tema Ortodoxiei este reluată în cheie pascală în perioada Penticostarului când comemorăm Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Dacă Duminica Ortodoxiei era o formă de prăznuire a Schimbării la Față deoarece atunci Hristos Și-a arătat chipul Său: „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, atunci Duminica Sinodului I Ecumenic este o formă de participare prin credință dreaptă la moștenirea slavei și la proslăvirea universală. Așadar, dreapta credință este derivată din rugăciunea pentru unitatea Bisericii rostită de Domnul mai înainte de Pătimirile Sale. Duminica Sinodului I Ecumenic este o plinire pascală a Duminicii Ortodoxiei. De la Icoana lui Hristos trecem la Icoana soborului Sfinților Părinți cu care suntem în comuniune de credință în Liturghia Bisericii și în toate elementele stilului de viață bisericesc.

Rugăciune cu aspect profetic

Desigur, ne surprinde izbitor, în primul rând, faptul că Evanghelia zilei nu are un cuprins narativ ușor decupabil în fragmente semnificative, ci conține cuvântarea și rugăciunea arzătoare a Domnului pentru unitatea Bisericii, rugăciune cu aspect profetic care anticipează rodirea de ucenici în toate timpurile și locurile, prin propovăduirea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și protejarea acestora în lume și istorie de ispitele dezbinării semănate de cel potrivnic, adversarul primordial al umanității. Rugăciunea din Ghetsimani, pomenită integral în Joia Mare în prima pericopă de la Denia celor 12 Evanghelii și parțial în Duminica a 7-a după Paști, numită rugăciunea cea mai presus de fire sau rugăciunea arhierească, nu este altceva decât mărturisirea Fiului în fața Tatălui, avându-i drept martori pe Ucenici, la capătul pământesc al misiunii Sale atunci când încre­dințează Biserica grijii protectoare a Tatălui, comunitatea de cre­dință agonisită prin propovăduirea Evangheliei Împărăției (Mt. 26, 36-46; In 17).

Dacă în Sfânta zi a Joii celei Mari dumnezeieștii Părinți ai Bisericii ne-au pre­dat să prăznuim sfânta spălare a picioarelor (smerenia), Cina cea de Taină (predarea înfricoșatelor Taine/Euharis­tia), rugăciunea cea mai presus de fire (rugăciunea cea cu sudori de sânge) și vânzarea Domnului (trădarea), Duminica dintre Înălțare și Cincizecime readuce în prim-plan aspectul profetic al rugăciunii Domnului din Ghetsimani, unitatea Bisericii. Tot ce s-a petrecut la rugăciune în grădina Ghetsimani a fost mai presus de fire. Rugăciunea cutremurătoare din grădina teascului de măs­line mai înainte ca El să fie părăsit și trădat, condamnat la moartea pe Cruce, zdrobit apoi ca un ciorchine în teasc, este parte a luptei Sale între viață și moarte, în ultimele ceasuri. Agonia Lui este convertită în agonisire, căci Hristos devine, prin Patimile și Învierea Sa, Agonisitorul Bisericii. Sinaxarul Deniei Joii Mari cuprinde câteva stihuri la rugăciunea cea mai presus de fire: „Tu te rogi Hristoase, Dumnezeul meu,/ Picături de sânge-s pe-ntreg chipul Tău!/ Pari că Tu asculți de-a morții învoieli,/ Dar pui toate acestea pe dușman roșeli!”. Sudorile de sânge ale rugăciunii arvunesc biruința sângelui Crucii. Ruga care împurpurează chipul și trupul Domnului cu picuri de sânge redă tensiunea și intensitatea maximă a dăruirii Domnului în lucrarea Sa pământească. Un minunat artist contemporan, Silviu Oravitzan, ilustrează măiastru această legătură între rugăciune și sânge, în lucrările sale din ciclul plastic „Cămașa lui Hristos”. Artistul geometrizează taina acestei sângerări: cămașa este un țesut de lumină, o țesere a luminii în cruce și în fiecare pătrat cruciform ­câte-un strop de sânge, un fel de iscălitură de sânge pe lumină. Domnul Iisus Hristos Se roagă în grădina Ghetsimani cu sudori de sânge, iar Duhul Sfânt Se roagă înlăuntrul nostru cu suspine negrăite pentru călăuzirea și desă­vârșirea noastră. Sfântul Sofronie avea în vedere această rugăciune ipostatică ce cuprinde întreaga creație, pentru întregul Adam și care are ca model rugăciunea maximă a Domnului din Ghetsimani. Întoarcerea la Tatăl este precedată de această rugăciune vibrantă, un epilog ardent al lucrării Sale de mântuire la ceasul proslăvirii, rugăciune care este totodată cuvânt de despărțire, cuvânt de rămas bun.

Astfel s-a rânduit în calendarul Bisericii această simetrie simbolică minunată între dreapta slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxie) și proslăvirea Domnului, Înălța­rea Sa la Cer, trecerea sa mirabilă printre cetele îngerești, întronizarea Sa pe tronul slavei de-a dreapta Tatălui încununată în cele din urmă cu revărsarea Duhului Sfânt și constituirea Bisericii.

Universalitatea și deplinătatea Bisericii

Biserica este, precum rostim împreună solemn, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Termenul sobornicesc desemnează universalitatea și deplinătatea Bisericii, dar și temelia sa sinodală, faptul că Biserica Una Sancta a primului mileniu creștin este Biserica celor șapte sinoade ecumenice. Sinodul I Ecumenic a mărturisit prin corul armonios al celor 318 Sfinți Părinți teofori din Răsărit și Apus că Iisus Hristos nu este o făptură, nu este un om îndumnezeit, după cum susținea eronat Arie din Alexandria, cel excomunicat ca eretic, ci este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care S-a făcut Om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut Om. Fiul lui Dumnezeu a devenit astfel, prin nașterea feciorelnică, și Fiu al Omului.

Duminica Sfinților Părinți de la Niceea I este, în același timp, o pregătire pentru sărbătoarea Cincizecimii. Mărturisirea Dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum apare ea evocată în rugăciunea arhierească, Îl identifică pe Cel Care S-a înălțat la cer cu Cel Care S-a pogorât din cer: a coborât din Ceruri Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut şi S-a înălțat la Ceruri Fiul lui Dumnezeu Cel văzut prin umanitatea Sa, văzut în trupul Său omenesc; a coborât pe pământ Dumnezeu Fiul, pentru a deveni şi Fiul Omului, şi S-a înălțat la Ceruri Dumnezeu-Omul. Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, trimis de către Dumnezeu Tatăl la rugămintea Fiului Său, Cel înălțat la Cer, are puterea să reunească împreună, precum un moment anti-Babel, persoane și neamuri diverse, din locuri diferite, unite prin credința în Domnul Iisus Hristos. Biserica este Cincizecimea permanentă a diversității reconciliate. Așadar, Înălțarea Domnului Iisus Hristos întru slavă este o pregătire pentru Pogorârea Sfântului Duh întru smerenie. Mântuitorul Iisus Hristos rămâne cu noi și în noi, după cum a făgăduit, tocmai prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică până la sfârșitul veacurilor (Mt. 28, 20). Mântuitorul este prezent duhov­nicește în Biserica Sa, însoțindu-i și ajutându-i pe Sfinții Apostoli, după cum am văzut în cartea Faptele Apostolilor în toată perioada pascală și apoi pe toți cei care au crezut în El prin propovăduirea lor, fiind mandatați de El Însuși: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20).

Biserica Lui se va dezvolta de-a lungul istoriei

Evanghelia de astăzi ni-L prezintă pe Hristos rugându-Se în chip profetic pentru unitatea Bisericii Sale. El a făcut aceasta îna­inte de Pătimirile Sale, de Moartea Sa, de Învierea și de Înălțarea Sa la Ceruri, pentru ca Dumnezeu Tatăl să-i păzească, după ce El va pleca din lume și se va întoarce în Ceruri. Rugăciunea arhierească a Domnului Iisus Hristos anticipează profetic Biserica Lui care se va dezvolta de-a lungul istoriei și pe tot cuprinsul lumii, răspândindu-se în toate neamurile și peste toate veacurile. Mântuitorul S-a rugat pentru unitatea Bisericii, pentru unitatea și comuniunea de credință, ca toți cei care cred în El să fie una, după modelul comuniunii dintre Tatăl și Fiul, adică dăruire reciprocă de iubire și de sfințenie. Unitatea Bisericii solicită de la noi rugăciune arzătoare pentru păstrarea Ortodoxiei și a ortopraxiei, pentru a depăși tentația dezbinării semănată de diavol, pentru a rămâne în comuniune deplină cu toți cei care cinstesc Treimea cea deoființă și nedespărțită, Izvorul vieții și al iubirii veșnice. Rugăciunea este nu doar o artă a dialogului divino-uman infinit, ci și o pătimire mucenicească pentru Biserică. În cazul Mântuitorului, rugăciunea arhierească precede și anticipează profetic lucrarea sa arhierească descrisă în Epistola către Evrei, manualul de ­tipologie al Scripturii.

Mântuitorul Iisus Hristos integrează grija Sa pentru unitatea Bisericii nu într-o parabolă sau într-un discurs oarecare, ci într-o rugăciune încordată către Tatăl și cumva, în această rugăciune, este taina creșterii Bisericii prin misiunea Sfinților Apostoli și a urmașilor lor în lumea dezbinată de păcat. El încredințează Tatălui grija și paza ocrotitoare a Ucenicilor Săi, știind că Tatăl ascultă pe Fiul și că Fiul este Păstorul cel bun, care i-a păzit până la apogeul lucrării Sale mântuitoare: „I-am păzit și le-am făcut lor cunoscut numele Tău. Şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării” (Ioan 17, 6; 12), anume Iuda Iscarioteanul. Deci Iuda, fiul pierzării, s-a despărțit de Hristos şi de comuniunea ucenicilor, nu din cauza respingerii de către Hristos, ci pentru că a căzut din această comuniune prin căderea în patima iubirii de arginți care l-a orbit și l-a făcut să-L trădeze pe Domnul slavei.

Model desăvârșit pentru răspunderea păstorilor

Rugăciunea arhierească se prezintă un model desăvârșit pentru răspunderea păstorilor duhov­nicești de păstoriții lor. Asemenea Marelui Arhiereu, arhiereii rostesc și ei la Dumneziasca Liturghie o rugăciune cutremurătoare crescută din rugăciunea arhierească: Doamne, Doamne, caută din Cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea! Via aceasta care a cuprins întreg pământul este Biserica Universală. Păstorii și vierii Bisericii sunt tocmai Sfinții Părinți po­meniți astăzi împreună cu toți ceilalți rodiți prin misiunea lor, care au avut datoria de a păzi dreapta credință în pofida ereziilor, a sectelor, a dezbinărilor și a schismelor. Pentru a pune capăt rătăcirii de la dreapta credință, prin erezia lui Arie care tăgăduia Dumnezeirea Fiului, afirmând că Dumnezeu adevărat este numai Tatăl, Sinodul I Ecumenic, prin glasul celor 318 Sfinți Părinți, a mărturisit că Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, născut, iar nu făcut”. Învățătura de credință a Sfinților Părinți de la Niceea se concentrează în termenul „deoființă”, prin care se măr­turisește limpede că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl, că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Cu alte cuvinte, Hristos este Dumnezeu Cel veșnic, Care S-a înomenit, întrupându-Se „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Mărturisind Dumnezeirea Lui, suntem în comuniune cu El, așa cum ne încredințează Sfinții Părinți de la Niceea în Simbolul de credință, Crezul ortodox al Bisericii pe care și noi îl rostim la Botez și la fiecare Liturghie. Suntem chemați să mărturisim împreună cu Sfinții Părinți Dumnezeirea lui Hristos și astfel să rămânem în comuniune cu Hristos Cel Răstignit, Înviat și Înălțat la ceruri, Întronizat și Proslăvit de-a dreapta Tatălui. Viața în Hristos și în Biserică presupune o comuniune neîncetată prin dreapta credință, prin rugăciune, prin Sfintele Taine (Euharistie) şi prin rodirea lor în faptele credinței și în virtuți, căci Hristos fiind Dumnezeu veșnic poate să dăruiască oamenilor viață veș­nică: „I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (Ioan 17, 2). Moștenirea sfântă predată de Domnul Iisus Hristos Ucenicilor Săi cuprinde cuvintele vieții, numele lui Dumnezeu și slava Sa. Prin acestea Mântuitorul este mărturisit Domn al vieții celei veșnice, cel Ce este, Adonai, Cel din care strălucește slava Dumnezeirii, așa cum se vede în Icoanele Bisericii.

Lupta pentru păstrarea dreptei credințe

Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei, luptător pentru Ortodoxie, mărturisea că dacă Hristos nu este Dumnezeu, atunci El nu poate îndumnezei pe om. Iar dacă Hristos este un simplu om și nu este Dumnezeu veșnic, atunci El nu poate dărui oamenilor viața cea veșnică. Sfinții Părinți ai Bisericii întruchipează lupta pentru păstrarea dreptei credințe celei mântuitoare prin care se dobândește viața cea veșnică.

Sinodul I Ecumenic a fost convocat și dorit de Sfântul Constantin cel Mare, de curând prăznuit, cel pe care Biserica îl socotește ca pe un nou Pavel care duce Evanghelia la neamuri, prin încetarea persecuțiilor și încreștinarea treptată a Imperiului Roman. Contemplând Icoana soborului întâi de la Niceea, alături de împărat vedem chipurile Sfinților Părinți răsăriteni și apuseni, Atanasie cel Mare, Hosius de Cordoba, Spiridon al Trimitundei și Nicolae al Mirelor Lichiei, ale multor altora care au purtat pe trupurile lor urmele martiriului și ale confruntărilor pentru credință.

Crezul sau Simbolul de cre­dință reprezintă răspunsul Bisericii la Evanghelia Domnului ­Iisus Hristos, definiția credinței Bisericii, chintesența Tradiției, sinteza Ortodoxiei, după cum se mărtu­risește rezumativ în imnografia acestei duminici: „Pomenirea cea din fiecare an a purtătorilor de Dumnezeu (teoforilor) Părinți, adunați din toată lumea în strălucita cetate a Niceii, adunarea drept-credincioșilor bine cinstitori, cu credință astăzi să o prăznuim. Căci aceștia au nimicit cu bună gândire învățătura cea nelegiuită a ticălosului Arie și l-au alungat sobornicește din Biserica a toată lumea; și au învățat pe toți să mărturisească lămurit că Fiul lui Dumnezeu este deoființă (homousios) cu Tatăl, împreună veșnic și mai înainte de veci, lăsând în scris aceasta, cu grijă și cu evlavie, în Simbolul credinței. Pentru aceasta și noi, următori dumnezeieștilor lor învățături, crezând cu tărie, ne închinăm Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, Treimii celei deoființă, întru o Dumnezeire” (Vecernia, Slava Stihoavnei).

Suntem următori fervenți ai credinței ortodoxe și închinători ai Treimii și aceasta aduce cu sine datoria de a da mai departe credința, de a o cultiva, de a o explica catehetic, de a o asuma ca program concret de viață, căci Crezul descrie sensul vieții în Hristos și în Biserică. Atunci când am ajuns într-un pelerinaj la Niceea am dorit să fac o fotografie cu baptisteriul Bisericii de acolo în amintirea Botezului personal și al Crezului rostit solemn de grupul nostru de pelerini, Părintele Arhiepiscop Andrei și profesorii de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia. Desigur, tezaurul catehumenal ne amin­tește că Simbolul credinței este chinte­sența Tradiției, că aceasta nu este deloc ceva abstract, ci o serie de momente liturgice în care primim în chip lămurit această comoară: predarea Crezului către catehumeni (traditio symboli), explicarea catehetică a Crezului (explanatio symboli) și rostirea solemnă a Crezului în fața comunității ca act solemn de asumare personală (redditio symboli). Catehumenatul patristic ne aduce aminte că Biserica este o școală a învățării și asimilării credinței pentru toți credincioșii, nu doar pentru cei care vor deveni clerici. De asemenea, ne amintim cu drag de cei care au rostit Crezul la Botezul nostru și înțelegem emoția cople­șitoare a unora care sunt cuprinși de măreția momentului, până la lacrimi. În Crez aflăm sensul vieții, rostul vieții, faptul că nu suntem orfani, ci Îl avem pe Dumnezeu de Tată și Biserica de mamă. Tatăl poartă grija fiilor săi după har, iar mama îi naște, îi crește și-i hrănește euharistic. O astfel de abordare a Simbolului de credință, devenit crez per­so­nal-comunitar (Credeu), ne ajută pe toți să nu ne lăsăm amăgiți astăzi de ispita dezbinării și fragmentării, de profeți mincinoși și confuzi, de mimarea retorică a limbajului cre­dinței, de mesianisme politice, eco­nomice sau culturale, de anti­hriști care oferă pâine și circ, bani (mamona) și divertisment. Ardoarea rugăciunii arhierești, reverberată astăzi, este pecete pe inima noastră. Cel Care S-a înălțat la Cer întru slavă este Același cu Cel care S-a pogorât din cer în chip smerit, iar rugăciunea lui arzătoare mai presus de fire ține în unitate Biserica Sa prin care suntem urcați și noi în Cer, în loca­șurile Împărăției slavei Sale.

Pr. Prof. Dr. Jan Nicolae

Sursa: http://ziarullumina.ro.