Biserica noastră Ortodoxă prăznuiește cu mare cinste, în ziua de 2 februarie, la 40 de zile de la slăvitul praznic al Nașterii Domnului, Întâmpinarea Domnului, cunoscută în popor şi sub numele de Stretenia. Termenul provine din limba slavă veche, de la cuvintele „sŭrĕtenije” sau „strĕtenije”, fiind tradus în limba română tot cu sensul de „întâlnire” sau „întâmpinare”.
Sărbătoarea amintește de momentul în care Mântuitorul a fost dus la Templu pentru închinare de Fecioara Maria și de Dreptul Iosif, spre împlinirea Legii care prevedea ca orice întâi născut de parte bărbătească să fie dăruit lui Dumnezeu în a 40-a zi de la naștere, moment în care se făcea și curățirea mamei.
Citind Sfânta Scriptură, aflăm că la Templu Mântuitorul nu a fost închinat de către părinții Săi, ci a fost primit în brațe de către Sfântul și Dreptul Simeon, rămas în conștiința Bisericii și cunoscut până astăzi ca fiind „primitorul de Dumnezeu”, care ne-a lăsat ca moștenire cea mai veche rugăciune biblică. Cine a fost Dreptul Simeon, când a trăit și în ce context a rostit cea mai veche rugăciune biblică a Bisericii noastre? Aflați în rândurile de mai jos!
Cine a fost Dreptul Simeon?
Se spune că Sfântul și Dreptul Simeon el era unul dintre cei 72 de intelectuali evrei care au tradus Cărțile Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă, în Alexandria (Egipt) aproximativ în anul 250 î. Hr. În clipa în care a ajuns la versetul 14, capitolul 7 din cartea profetului Isaia („Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte un prunc şi vor chema numele Lui Emanuel”), Dreptul Simeon a tradus cu „femeia” sau „tânăra” în loc de „fecioara”. A doua zi, ca prin minune, găsind cuvântul „fecioara” în textul pe care îl tradusese, l-a șters și a scris ca mai înainte, crezând că poate unul dintre ceilalți colegi de traducere a intervenit. Însă, intervenise rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru i l-a confirmat un Înger, care i s-a arătat noaptea în somn și i-a spus să nu mai înlocuiască termenul „fecioara” deoarece acesta este cuvântul corect, iar pentru că nu a crezut cuvintele profetului Isaia, nu va vedea moartea până când nu Îl va întâlni pe Mântuitorul.
Deși L-a întâlnit pe Hristos încă din primele zile ale vieții Sale, Dreptul Simeon nu trebuie confundat cu Sfântul Apostol Simeon, ruda Domnului. Acesta din urmă a fost fiul lui Cleopa, fratele lui losif, logodnicul Maicii Domnului, după cum mărturisesc scriitorii Eusebiu de Cezareea, Gheorghe Chedrin şi Nichifor Xantopol. A fost fratele lui Iacov, Iosie și Iuda, cei numiți și „frații Domnului”, ei fiind, de fapt, veri ai Mântuitorului. Sfântul Simeon a făcut parte, la rândul său, din cei Șaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului și a predicat Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos în ludeea, după Învierea și Înălțarea Domnului la Ceruri.
Cea mai veche rugăciune biblică a Bisericii
Revenind la episodul biblic, Dreptul Simeon L-a luat pe Prunc în brațe și, mulțumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a Vecerniei: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel”. (Luca 2, 29-32). Sfântul Simeon i-a spus, apoi, Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. (Luca 2, 34-35).
Astfel, pe lângă cântarea Maicii Domnului şi a Sfintei Prorociţe Ana, rugăciunea „Acum slobozeşte” este cea mai veche rugăciune biblică utilizată în cultul liturgic al Bisericii noastre. Citind rugăciunea, înțelegem pe de o parte faptul că Dreptul Simeon mulțumește lui Dumnezeu că l-a ținut în viață, așa după cum Duhul Sfânt i-a promis atunci când i-a spus că nu va vedea moartea până ce nu-L va vedea pe Mesia, pe cel pe care întreg poporul evreu Îl aștepta ca Mântuitor. Apoi, expresia „că văzură ochii mei mântuirea Ta”, se referă direct la numele Pruncului Hristos, întrucât „Ieshua” în limba ebraică înseamnă „Dumnezeu mântuiește” sau „Dumnezeu este Mântuitor”.
Citită la Vecernie, așa cum am menționat, rugăciunea reprezintă apusul vremii Vechiului Testament, după cum Vecernia este amurgul zilei naturale. Asemenea Sfântului Simeon, care a putut să-și dea sufletul în mâinile Domnului după ce l-a întâlnit pe Hristos, așa fiecare creștin care participă la slujba Vecerniei poate dormi în pace, mulțumind Domnului pentru toate cele care i le-a dăruit în ziua care se încheie.
Preasfințitul Petru, episcop de Caffa, a făcut într-unul dintre studiile sale o frumoasă caracterizare a acestei rugăciuni, arătând că ea exprimă „liniştea împlinirii unui ţel şi împăcarea pe care o dădeau acestor suflete, nădejdea şi siguranţa apropiatei veniri a Răscumpărătorului făgăduit şi aşteptat de atâta amar de vreme. Ca şi Simeon, putem închide şi noi ochii în pacea nopţii şi a somnului aducător de odihnă şi întremare. Iar cum somnul nopţii îl închipuie pe cel al morţii, rugăciunea dreptului Simeon ne aduce aminte şi de sfârşitul vieţii noastre, când v-a trebui ca şi noi să spunem, cu conştiinţa liniştită şi cu inima împăcată: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace…”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
