Când vorbim despre rugăciunea lui Adam ne referim în special la contextul lumii căzute în păcat. Fiind în Rai, Adam nu a cerut nimic pentru că avea totul, nu a plâns pentru nimic pentru că nu era încă întinat de păcat, nu a mijlocit pentru nimeni pentru că încă nu avea urmași. Singura rugăciune pe care Adam a avut-o în Rai a fost cea de laudă. L-a slăvit pe Dumnezeu din toată inima sa.
Nu avem consemnată în Sfânta Scriptură nicio rugăciune a strămoșului neamului omenesc. Prima dată când îl auzim pe Adam vorbind indirect este în momentul numirii tuturor animalelor de pe fața pământului (cf. Facerea 1, 20), iar primele cuvinte directe sunt cele rostite la crearea Evei: „Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (cf. Facerea 1, 23-24). Așadar, aici întâlnim o enigmă.
Rugăciunea înainte de căderea în păcat
Adam se ruga în Rai sau nu? Pentru că nimic nu susține sau infirmă rugăciunea lui, trebuie să ne gândim ce fel de lume a existat înainte de păcat pentru a înțelege mai bine viața de rugăciune a strămoșului nostru comun. Nefiind încă întinat de păcat, Adam nici nu plângea, nici nu avea o rugăciune de pocăință. Era luminat în întregime de Harul dumnezeiesc. Nu simțea foame sau sete, frig sau nevoie de somn, nu avea boli, nici alte dureri, deci nici rugăciunea de cerere nu se justifică. Nici rugăciunea de mijlocire nu pare să fi avut loc înainte de căderea în păcat, pentru că în afară de Adam și Eva care duceau o viață desăvârșită, nu exista altcineva pentru care să se roage. Însă mai rămâne o singură formă a rugăciunii, cea mai importantă am putea spune: slavoslovia – rugăciunea de laudă. Iar aici nu greșim dacă afirmăm că Adam și Eva slăveau pe Dumnezeu din toată inima lor. Rugăciunea de slăvire este, așadar, singura care pătrunde în atmosfera Raiului și care îndeplinește funcția de a-l așeza pe om în mod corect în fața Ziditorului său.
Diversificarea rugăciunii
După căderea omului în păcatul strămoșesc, universul s-a schimbat radical. Lumea animală și vegetală, atât de prietenoasă cu Adam și Eva, a devenit aproape vrăjmașă. Omul a început să sufere de afecte – foame, sete, frig, nevoia de somn, dar și de consecințe directe ale păcatului – boli, dureri fizice, suferințe emoționale intense. În egală măsură, conștiința lui a început să lucreze, reproșându-i păcatul săvârșit. Patimile necurate au început să-l împresoare spiritual, iar gândurile diavolești și-au făcut loc în mintea și inima lui. Atunci Dumnezeu, din milă față de sufletul omenesc decăzut și sfâșiat de demonii nevăzuți, a început să-i descopere noi căi de rugăciune. Prima dintre acestea a fost rugăciunea de pocăință. Iar aici, Cuviosul Siluan Athonitul ne relevă următoarele: „Adam mergea pe pământ și de multele sale suferințe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; și când trupul lui era neputincios și nu mai putea vărsa lacrimi, chiar și atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita Raiul și frumusețea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu și însăși această iubire îl atrăgea cu putere spre El” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2001, p. 232). Acest fragment face parte dintr-un capitol intitulat „Plângerea lui Adam”, în care Cuviosul Siluan aprofundează trăirile strămoșului neamului omenesc de după căderea în păcat, evidențiind în special rugăciunea acestuia. De asemenea, Dumnezeu a luminat sufletul lui Adam și i-a oferit rugăciunea de cerere. Adam și Eva, precum și urmașii lor au început să se roage să primească sprijin de la Dumnezeu în toate actele vieții lor: să primească hrană, să găsească îmbrăcăminte, să aibă un acoperiș sub care să se adăpostească. Dificultățile întâmpinate la tot pasul au făcut din rugăciunea de cerere cea mai uzuală formă a acesteia din viața omului. Treptat, omul a pierdut rugăciunea de slavoslovie, de laudă a lui Dumnezeu, transformând-o în rugăciune de cerere sau, mai rar, în rugăciune de pocăință.
Treptele rugăciunii
Am putea identifica patru trepte ale rugăciunii. Cea mai de jos este cea de cerere. Este folosită de toți cei care cred în existența lui Dumnezeu. Următoarea este cea de pocăință și aceasta este folosită de cei care își practică propria credință, nu doar recunosc existența Dumnezeirii. A treia treaptă este cea a rugăciunii de mijlocire, atunci când ne rugăm pentru cei aflați în nevoi, supărări, necazuri sau care sunt bolnavi. Această formă a rugăciunii ia chip din iubirea de aproapele. Această rugăciune s-a născut în Adam când Cain l-a ucis pe Abel, așa cum ne mărturisește tot Cuviosul Siluan Athonitul: „Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din Rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea: «Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții». Și această întristare a lui era mare, ca marea, și o poate înțelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul și știe cât de mult El ne iubește” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, p. 231). Observăm aici rugăciunea de mijlocire sub o formă incipientă. Fără îndoială, Adam a prevăzut majoritatea relelor care se vor petrece în continuare pe pământ și s-a rugat din toată inima ca Bunul Dumnezeu să nu lase ca păcatul său să odrăslească patimile pierzătoare în inimile urmașilor săi. Și de-abia după acest moment, al uciderii lui Abel de către Cain și al nașterii celui de-al treilea fiu al cuplului primordial, și anume Set, regăsim o primă mărturie a Scripturii privitoare la rugăciune. Contextul versetului respectiv constă în nașterea primului nepot al lui Adam și al Evei din partea lui Set, și anume Enos: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26). Prima dată în Scriptură, rugăciunea este pomenită într-un context al comuniunii. Oamenii încep să cheme numele lui Dumnezeu – poate prima mărturie isihastă și liturghisitoare din întreaga istorie a vieții duhovnicești. Dar înainte de acest eveniment cu adevărat deosebit, avusese loc o întâmplare dificilă și grea, care, dincolo de diferențierile rugăciunii survenite după căderea în păcat a omului, separase ceea ce putem numi rugăciunea curată de rugăciunea necurată, și anume jertfele aduse lui Dumnezeu de frații Cain și Abel, un eveniment pe care-l vom trata în materialul următor.
Pr. Adrian Agachi
Sursa: http://ziarullumina.ro
