Dialog cu musulmanii

Turcii, mândrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicând: “Cum voi, creștinii, ziceți că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărțiți pe Acela în trei și mărturisiți pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi și să ne dovedească credința voastră”.

Împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Fericitul, ducându-se acolo și râvnind apostolește după Hristos, dorea să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, dinafară, chipuri diavolești din porunca stăpânitorului saracinilor; pentru că aici, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași, a poruncit să-i aibă de ocară și de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin.

Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: “Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?”

El le-a răspuns: “Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini; iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară; deci, unde nu sunt aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru viețuiesc oamenii cei uniți cu dânșii.

Constantin, fiind odată la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: “Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: “Două lucruri mi-ați spus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că nu cred și petrec într-un fel cei ce se numesc creștini. Deci, vă răspund mai întâi despre credință. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: «Neamul Lui cine-l va spune…» De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: «O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!»

Dintr-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede de înotare urcându-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis și despre credință. Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: «N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.»

Deci, suindu-ne spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viață curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt conducătoare la viață prin calea cea strâmtă și cu scârbe. Însă nu ne silește la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu mintea de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie să facă orice voiește; și de care se apropie, cu aceea se unește. Astfel se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea minunată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: «Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie.»

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înțelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a viețuirii, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața. Credința și legea voastră nu are niciun fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. În legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.

Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curățenie de Cel curat, căci în }mpărăția Lui nu va intra niciun lucru necurat.”

Înțelepții saracinilor au mai zis: “Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți că este Unul, adică: Tată, Fiu și Duh; și dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-I Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: “Nu batjocoriți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Proroci cei de demult și de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, i s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el și s-a închinat până la pământ și a zis: «Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău.» Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: «Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…», pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș că Dumnezeu este în trei fețe.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: “Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?”

Răspuns-a filosoful: “Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată. Deci, așa a voit Dumnezeu și la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruiește rânduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună sălășluindu-se cu El, să nască Fiu.»”

Saracinii au zis: “Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”.

Răspuns-a fericitul: “Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om simplu în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naște din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea deosebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: “Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat… Dar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: “Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplinește pe amândouă?”

Răspuns-au saracinii: “Este mai bun acela care îndeplinește amândouă poruncile”.

Zis-a filosoful: “Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: «Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni.» Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să-i robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: “Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri limbii noastre ismailitenești cea atât de mare și tare”.

Grăit-a filosoful: “Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?”

Ei au răspuns: “Este vrăjmaș”.

Zis-a filosoful: “Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?”

Iar ei au zis: “Romană”.

Filosoful: “Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie Împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește și pe cea veche, iar, căutând de la noi dajdie, ne abateți de la urmarea lui Hristos și vă faceți vouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înțelepții saracinilor a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socoteala lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: «Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma…» Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri boierul saracinilor.

Extras din Viețile Sfinților – Cuvioșii Părinți Metodie și Constantin, Episcopii Moraviei (11 mai).

Total
187
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 10, 1-15)

Next Post

Sfântul Ierarh Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

Related Posts