Lipsa durerii, pe care Sfinții Părinți o numesc și împietrire, este, deci, cea care oprește rugăciunea; nu durerea trăită cu simțul pipăitului, cum a filozofat cel dintâi acesta prin cuvinte lipsite de fapte împotriva celor ce le cunosc pe acestea cu lucrul. De aceea sunt unii dintre Părinți care au declarat că postul este oarecum esența rugăciunii. Căci socotesc lipsită de calitate rugăciunea fără străpungere. Rugăciunea este maica și totodată fiica lacrimilor. Ai văzut că durerea trăită cu simțul pipăitului nu numai că se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o? Dar cum sunt aceste lacrimi cărora rugăciunea le este maică și fiică? Nu sunt dureroase și amare și mușcătoare prin fire celor ce au gustat de curând din fericitul plâns, iar celor ce s-au bucurat de el din plin nu li se prefac în dulci și nedureroase? Dacă ai câștigat lacrimi în rugăciunea ta, Dumnezeu S-a atins de ochii inimii tale și ai văzut cu mintea” (Sfântul Grigorie Palamas, Despre rugăciune, în Filocalia VII, Ed. Humanitas, București, 2009, pp. 216-217).
În viziunea Sfântului Grigorie Palamas, scopul urmărit de cel ce se roagă este să prelungească rugăciunea cât mai mult și să scape cât mai deplin de pornirile pătimașe. Dar aceasta cere o osteneală care își are cauza și efectul în dispozițiile dinlăuntrul omului. De foarte multe ori, suferința în viața omului aduce înmuierea sufletului, iar aceasta, rugăciunea, mai mult chiar, rugăciunea cu lacrimi. Rugăciunea în viziunea teologiei palamite fără această înmuiere este mai mult o meditație filozofică, fără efecte adânci și transformatoare asupra întregii ființe a noastre. Aceasta o umanizează și o face transparentă cu adevărat. De aceea se pune în Biserica de Răsărit atât de mult accentul pe lacrimi. În teologia palamită, din lacrimile de durere și jertfă pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simțirii puternice a micimii și a păcătoșeniei față de Dumnezeu, naște lacrimile. Acestea merg împreună și numai însoțirea lor mărește calitatea rugăciunii și calitatea ființei fiecăruia și scoate sufletul din împietrire: iar tu te bucuri atâta, mișcându-te în cele deșarte, încât, neștiind nimic despre rugăciune, lungești cuvântul într-o vorbărie deșartă până într-atâta încât numești harul duhovnicesc al acesteia arătat în inimă, nălucire, care poartă în ea idolul inimii. Dar cei ce s-au învrednicit de ea cunosc nu ca întipărire a unei năluciri, nici ca atârnând de noi, nici ca acum fiind, acum nemaifiind ci ca o lucrare neobosită, produsă de har, existând împreună cu sufletul și înrădăcinată în el, născând un izvor de sfințită veselie ce atrage la ea mintea și o scoate din nălucirile întinate și de multe feluri, făcând-o să fie fără plăcere față de toată dulceața cu chip trupesc. Dar ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovnicește la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, este duhovnicesc” (Sfântul Grigorie Palamas, Despre rugăciune…, p. 217).
Lacrimile, temerea de Dumnezeu, smerenia, postul și celelalte fapte de felul acesta țin atât de mult de rugăciune, căci Sfântul Grigorie Palamas le socotește începutul rugăciunii. Lacrimile și străpungerea inimii sunt o fază a rugăciunii în teologia palamită, ea grăiește lui Dumnezeu și simte pe Dumnezeu grăind și lucrând în inimă, fiind și o stare de emoție încărcată din plinătatea ființei în stare de pocăință, de smerenie și de nădejde.
Sfântul Grigorie Palamas cunoaște pe lângă pătimirile produse de Duhul Sfânt în trup în vremea rugăciunii curate pe cele naturale ale trupului, dar sfințite de Duhul în cursul rugăciunii, cunoaște pe lângă darul vindecării și o stare de curăție a tuturor mișcărilor naturale din trup, cum sunt bucuria duhovnicească a inimii, plânsul curat, trebuința de hrană ținută în marginea curăției. Ele se sfințesc în timpul rugăciunii de Duhul Sfânt. Lacrimile întraripează rugăciunea pentru că reprezintă o stare de umilință și de pocăință în fața lui Dumnezeu, Care este izvorul rugăciunii (rugăciunea este o manifestare activă a întregii existențe umane care, aprinsă de dorul dumnezeiesc, părăsește orice pentru a-L găsi pe Dumnezeu). Lacrimile în viziunea palamită luminează ochii minții, căci o face să vadă, datorită smereniei și simțirii intense a păcătoșeniei proprii, prezența și măreția dumnezeiască: Lacrima aceasta de Dumnezeu iubitoare și folositoare întraripează rugăciunea, după cuvintele Părinților, luminează ochii minții când este unită cu rugăciunea, păstrează harul din baia dumnezeiască, iar de se pierde, îl readuce și de aceea este și se numește a doua baie a sfintei renașteri și al doilea botez dumnezeiesc, care este mai dureros, dar nu mai mic ca cel dinainte, ba mai degrabă mai mare. Căci așa a declarat careva dintre Părinți, zicând faptul că izvorul lacrimilor de după botez e mai mare decât botezul. Dar lacrima aceasta, care curățește și răpește de la cele pământești, și înalță și unește cu harul nașterii din Dumnezeu și prin acesta îl îndumnezeiește pe cel ce o are, nu e oare, o lucrare comună a trupului și a laturii pătimitoare a sufletului? (Sfântul Grigorie Palamas, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, în Filocalia VII, p. 230).
Sfântul Grigorie Palamas arată că asceza, smerenia și rugăciunea unită cu lacrimile sunt calea pentru a ajunge la vederea luminii taborice și la cunoașterea lui Hristos Domnul față către față, ca vederea prin oglindă. El învață că Sfinții isihaști, când Dumnezeu voiește, pentru credința și nevoința lor puternică, dar și pentru rugăciunea lor neîncetată cu lacrimile, pot pregusta încă din această viață pământească slava sau lumina Împărăției Cerurilor, care este lumina necreată și netrecătoare în care S-a arătat Apostolilor la Schimbarea la Față Hristos Domnul pe Muntele Tabor, înainte de cunoașterea deplină.
Sfântul Grigorie Palamas dezvoltă o teologie a rugăciunii unită cu lacrimile de o rară profunzime, a cărei valoare stă mai ales în faptul că ea este trăită intens. Așadar, cuvintele Sfântului Grigorie despre rugăciunea ca mamă și totodată fiică a lacrimilor izvorăsc dintr-o neîndoielnică și tainică experiere a lor. Teologia rugăciunii unită cu lacrimile este una dintre temele caracteristice spiritualității palamite, despre care găsim scris în toată opera sa. Sfântul Grigorie Palamas nu se desparte de linia trasată anterior de Sfinții Părinți isihaști, precum Sfântul Grigorie Sinaitul (1265-1346) și Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) care au trăit și au învățat înaintea lui. Pe aceștia îi evocă adeseori, cu multă evlavie, iar mărturiile lor le aduce înaintea cititorilor și a ucenicilor săi, alături de cele ale sale. O importanță deosebită o acordă Sfântul Grigorie Palamas rugăciunii și împărtășirii cu lacrimi. Iar de lipsa lacrimilor, atât de la rugăciune, cât și de la Împărtășanie, îi învinuiește pe cei care aduc asta ca argument al neplângerii lor. Teologia palamită afirmă faptul că darul lacrimilor în timpul rugăciunii este dat celor care-l caută cu adevărat și arată că împietrirea inimii și greutatea de a plânge nu reprezintă ceva propriu unor anumite firi, ci provin din nepăsare și din lene duhovnicească. Așadar, după Sfântul Grigorie Palamas, capacitatea de a vărsa lacrimi în timpul rugăciunii nu depinde de calitățile firii noastre, ci de buna noastră voință de îndreptare și de cunoaștere a lui Dumnezeu. Este un dar de la Dumnezeu, dat tuturor celor care arată prin fapte o asemenea voință.
Pr. Dr. Florin Ionică
Sursa: http://ziarullumina.ro
