Postul şi binefacerile lui. Despre post. Şi că nu trebuie să păzim şi să îmbrăţişăm cu râvnă folosul postului numai în prima săptămână din Postul Mare, ci cei râvnitori trebuie să păzească deopotrivă aceeaşi râvnă în toate săptămânile Postului Mare.
Prima săptămână a Postului Mare
Părinţilor şi fraţilor, cele pe care le vom grăi acum iubirii voastre trebuia să le spun Duminica trecută. Dar fiindcă ştiam că toată seminţia preacreştinească, monahi şi mireni, primeşte, fiecare dintre noi, în prima şi sfânta săptămână din Postul Mare cu râvnă aprinsă binele postului, că oricine îşi pleacă de bunăvoie grumazul sub acest jug [Sir 51, 26] şi că nu este nimeni, nici dintre cei ce deznădăjduiesc foarte de mântuirea lor şi vieţuiesc în nefrica şi necinstirea lui Dumnezeu, care să dispreţuiască legea postului în acea săptămână şi să nu se înfrâneze mai degrabă el însuşi, după putere, împreună cu toţi — de aceea, numai astăzi vin să vă spun câteva cuvinte pe scurt despre timpul în care ne aflăm acum. Căci întrucât, precum am spus, prima săptămână trecută a Postului Mare toţi credincioşii o petrec luptându-se, dar, trecând aceasta şi ajungând ziua de sâmbătă, în care Biserica lui Dumnezeu obişnuieşte prin predanie să prăznuiască sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor, sau, mai bine zis, mântuirea minunată făcută prin acela de către Dumnezeu preacredinciosului popor, şi de asemenea în Duminica următoare făcând cu toţii pomenirea credinţei ortodoxe, cântăm imne de mulţumire Preabunului nostru Dumnezeu, iar cel rău, care pizmuieşte cele bune, furişându-se pe ascuns în fiecare din cei credincioşi şi, legându-i în chip nevăzut cu trândăvia şi nepăsarea, îi convinge să lepede cu dispreţ de la ei înşişi jugul mântuitor al postului şi iarăşi să se întoarcă la obiceiul dinainte — de aceea vă aduc azi aminte şi îndemn iubirea şi părinţimea voastră să nu plecaţi îndeobşte urechea la cel răuvoitor, nici să vă lăsaţi duşi de obiceiul cel rău al lăcomiei nesăturate a pântecelui, nici să vă întoarceţi spre îndelungata împlinire a poftelor celor rele, ci, aşa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, aşa să cinstim şi pe aceasta şi aşa mai departe şi pe celelalte.
Postul, leac pentru suflet
Da, fraţii mei, aşa făcând să ne facem bine nouă înşine, şi să nu primim să pierdem acum ceea ce am strâns atunci, ci mai degrabă să ne sârguim să adăugăm şi să sporim, şi să nu voim să dărâmăm cu răutate ceea ce am zidit frumos mai înainte. Să-şi aducă aminte fiecare dintre voi de folosul postului şi de ce fel de dar s-a desfătat de la Dumnezeu în aceste puţine zile şi se va face încă şi mai râvnitor pentru celelalte.
Fiindcă postul, acest doctor al sufletelor noastre, obişnuieşte să domolească unuia fierbinţelile şi mişcările trupului, altuia să-i îmblânzească mânia, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezeşte râvna, altuia îi curăţă mintea şi o face din nou slobodă de cugetele rele, altuia îi domoleşte limba neînfrânată şi o reţine ca şi cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare şi putrede; altuia îi ocroteşte nevăzut înălţările şi-i fixează ochii şi nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo şi încoace, şi îl învaţă să se privească pe sine însuşi şi să-şi aducă aminte numai de păcatele şi lipsurile sale. După puţin timp, postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi, în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii [inimii]; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă, fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizează amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii.
Postul, temelia lucrării duhovniceşti
Dar nu este cu putinţă, fraţii mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămână, ci în mult timp şi cu osteneală şi trudă, pe măsura hotărârii şi alegerii libere a fiecăruia, încă şi pe măsura credinţei [Rm 12, 3] şi a dispreţuirii lucrurilor văzute şi gândite, şi nu numai aceasta, dar şi potrivit cu acea căldură a pocăinţei neîncetate şi a lucrării săvârşite cu Harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuţi nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindcă postul este începutul şi temelia oricărei lucrări duhovniceşti. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite şi nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie şi pui în locul ei săturarea pântecelui şi poftele dobitoceşti, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele, şi râul patimilor şi toată zidirea virtuţilor se prăbuşeşte [Mt 7,26-27].
Ca să nu se întâmple şi cu noi aceasta, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, fraţii mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, şi, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt 4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, şi pe cei ce îndrăznesc să o calce diavolul prinzându-i îi biciuieşte ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucât Dumnezeu are îndelungă răbdare faţă de noi şi aşteaptă pocăinţa noastră [1 Ptr 3, 20], negreşit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13, 2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăinţă în păcat, căci făcând aşa ne luăm osânda împreună cu el şi vom fi condamnaţi de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiţi sub el şi împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noştri, de Stăpânul şi Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.
Post şi evlavie
Să ne păzim, aşadar, fraţilor, nu numai de mâncarea în ascuns, dar şi de săturarea de bucatele puse înaintea noastră la trapeză. Da, vă îndemn şi nu încetez îndemnându-vă, să vă aduceţi aminte de sfânta săptămână care a trecut. Socotiţi-vă folosul care vine din postire, din priveghere şi din psalmodie, dar şi mâhnirea, fericirea, tăcerea [2 Col, 11]. Fiindcă atunci mănăstirea mi se părea pustie, nelocuită de oameni, ci numai de Îngeri, pentru faptul că nu se mai auzea în ea niciun cuvânt lumesc, ci numai doxologia înălţată de către noi lui Dumnezeu, care este o lucrare a Îngerilor. Cred însă că, precum săvârşiţi lucrul Îngerilor, tot aşa şi Îngerii petrec şi cântă în chip nevăzut împreună cu voi. Deci să nu ne despărţim de însoţirea acelora prin multa vorbărie şi vorbirea deşartă, nu îi faceţi pe aceştia să se depărteze de voi prin voci fără rânduială sau strigăte fără măsură, iar pe diavoli să-i faceţi să se apropie de voi, ca mai înainte, ci fiecare să ia seama la sine însuşi şi să-şi săvârşească cu grijă lucrul şi slujirea lui, ca unul care slujeşte lui Dumnezeu şi nu oamenilor [Ef6, 7]; fiindcă scris este: „Blestemat este tot omul care face lucrurile lui Dumnezeu fără grijă” [Ir 31, 10].
Invitarea reciprocă la ospăţul duhovnicesc
La citirile de la dumnezeieştile slujbe nu scăpaţi prilejul, fraţilor, de a vă îmboldi unii pe alţii spre ascultare. Căci aşa cum la o masă sensibilă îi îndemnăm şi îi poftim pe vecinii noştri să mănânce, şi pe cei pe care-i iubim mai mult decât pe alţii îi silim să mănânce, tot aşa şi la masa aceasta hrănitoare de suflete trebuie să fim cu băgare de seamă şi să-i îndemnăm pe vecinii noştri, ca să nu fim osândiţi ca unii ce nu ne iubim unii pe alţii şi să pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindcă El spune: „Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de vă veţi iubi unii pe alţii” [In 13, 34]. Deci cel ce la masa sensibilă nu-l sileşte pe prietenul său să mănânce, i-a făcut adeseori un mare serviciu; dar dacă face aceasta la masa duhovnicească, adică la ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, pricinuieşte vecinilor lui pagubă. Fiindcă ghiftuirea de acele mâncăruri obişnuieşte de multe ori să strice şi să vatăme şi sufletul şi trupul, dar cele spuse aici de către Sfinţi luminează mintea, sfinţesc sufletul şi, prin el, împărtăşesc negreşit şi trupului sfinţire, făcându-l mai sănătos şi mai viguros.
Hrănirea cu înseşi cuvintele vieţii
Prin urmare, să ia seama fiecare la citire [7 Tim 4, 13], căci cuvintele Sfinţilor sunt cuvinte ale lui Dumnezeu şi nu ale oamenilor; să le pună în inima lui şi să le păzească pe ele [Le 2, 19] în siguranţă, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viaţă [In 6, 68] şi cel ce le are întru sine şi le păzeşte are viaţă veşnică [In 5, 24]. Fiindcă şezând adeseori la mese scumpe, nu cred că cineva dintre voi a fost atât de leneş încât să aţipească şi să ia nu numai cele ce-i sunt de ajuns, ci se grăbeşte să iasă luând cu sârguinţă şi pentru ziua de mâine, sau ca să dea şi unor prieteni, sau săracilor. Aici însă e vorba de cuvinte de viaţă şi care îi fac nemuritori pe cei ce se hrănesc din ele, şi atunci cum poţi să dormi sau să fi trândav sau să aţipeşti, sau să sforăi, ca un mort însufleţit? O, ce vătămare! O, ce nesimţire şi ce toropeală! Cel ce sade la masă şi nu are poftă de cele puse înainte e vădit că-i lipseşte sănătatea potrivit firii; tot aşa şi cel ce ascultă citirea dumnezeiască şi nu se desfată sufleteşte cu bucurie negrăită şi cu poftă imaterială în chip imaterial de cuvintele cele imateriale şi dumnezeieşti, şi nu-şi umple cu mintea toate simţirile din dulceaţa acestora, e neputincios în credinţă [Rm 4, 19] şi n-a gustat niciodată din darurile duhovniceşti, mistuit fiind de foame şi de sete în mijlocul celor mai multe bunătăţi. Însă aşa cum, atunci când e spălat cu apă, mortul nu simte nimic, tot aşa cel inundat de valurile facătoare-de-viaţă şi dumnezeieşti ale cuvântului nu simte nimic.
Prin urmare, câţi aveţi în voi înşivă cuvântul vieţii [Flp 2, 16] aţi ajuns să vă hrăniţi cu această pâine a cuvântului [In 6; Sir 15, 3], câţi nu v-aţi făcut morţi, ci vii din morţi şi aţi gustat din viaţa cea adevărată şi, milostivindu-vă de aproapele, aţi primit milă de la milostivul Dumnezeu, nu încetaţi să îndemnaţi şi să povăţuiţi pe aproapele şi pe toţi dacă e cu putinţă, ca pe nişte mădulare proprii, sau mai degrabă ca pe nişte mădulare ale lui Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, sârguiţi să-i povăţuiţi, să-i pedepsiţi şi mustraţi [2 Tim 4, 2], nu ca să-i întristaţi [2 Co 2, 4], ci ca să-i izbăviţi de mânia şi urgia Tatălui; nici ca să-i vătămaţi, ci ca să-i folosiţi în gradul cel mai înalt, făcându-i să împlinească voile Dumnezeului şi Tatălui lor. Dacă veţi face aşa, şi fiecare dintre voi va îndemna pe fratele său spre lucrarea iubirii şi faptelor bune [Evr 10, 24], în scurt timp toţi vom fi răpiţi spre înălţimea virtuţilor şi ne vom arăta împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi vom dobândi într-un suflet Împărăţia Cerurilor întru Iisus Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheza a XI-a
