Înaintând, sufletul întâlnește alt demon, altă cursă, de pildă al osândirii, care este un demon înfricoșător, ce se apropie ușor. Se află în orânduiala zilnică. În fiecare convorbire, în fiecare contact, pe care noi oamenii îl facem, are primul cuvânt. Deoarece suntem toți pătimași și păcătoși și avem mult material pentru osândire, ne abate acest demon și începem să ne osândim unul pe altul. Uităm că există interdicție verbală de la Însuși Hristos: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”[1]. Și Apostolul Pavel spune să nu judecăm înainte de a veni Domnul, fiindcă El știe lucrările ascunse ale oamenilor, pe care noi nu le cunoaștem.
În vremea noastră acest demon are primul loc. Fie suntem păcătoși, fie nu suntem, judecăm foarte ușor. Când demonul acesta se întărește și îl stăpânește pe om ca și patimă, acest demon va deveni vamă, când sufletul va urca la Cer și îl va împiedica negreșit. Acolo va lua locul Judecătorului; adică îi va spune demonul vameș că de vreme ce ai judecat în viața ta, ai nesocotit porunca spusă de Domnul, nu ai voie să înaintezi către cele de Sus.
Înaintând în această viață întâlnim alt demon, de pildă pe cel al mâniei. Ne aprinde înlăuntru să ne mâniem, să ne revoltăm, să înjurăm, să clevetim. Toate acestea sunt păcate ale părții mânioase. Mânia există după fire în noi, dar ni s-a dat ca să ne mâniem împotriva păcatului, împotriva vrăjmașului nostru. Din nefericire, diavolul, ca un maestru, ne întoarce această mânie împotriva apropelui nostru, împotriva fratelui nostru. Și astfel ne stăpânește mânia și ne face fiare. Iar atunci când monahul stă în chilia sa, demonul îi aduce chipurile celor care l-au întristat, l-au amărât, l-au împiedicat în ceva și mișcă mânia în el și o aprinde. Și astfel, sufletește cedează patimii și demonul cucerește tot mai mult teren.
Și astfel cu fiecare patimă, fiecare demon, când îl prinde pe om responsabil, îi va îngreuia urcușul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
De aceea trebuie să luăm aminte aici jos, pe această cale a vieții, unde cu Harul lui Dumnezeu, avem stăpânirea de a-i birui pe demoni. Pe când în vremea urcușului său, sufletul, când este responsabil, nu mai are stăpânirea de a se izbăvi. Acum, chiar dacă și cedăm la o patimă, putem să ne nevoim și cu harul lui Dumnezeu să o tăiem, să o îndepărtăm și să ne izbăvim de ea.
Cel puțin, dacă nu putem să facem asceză trupească, fiindcă suntem neputincioși, să facem asceză cu mintea și cu limba. Mintea să nu cugete în chip viclean și limba să nu vorbească cuvinte păcătoase, ca să aflăm mântuirea. Limba noastră să o strunim, ca să nu spunem lucruri necuviincioase, ci doar ceea ce este folositor și ziditor. Tot ce ne vatămă pe noi și pe aproapele să nu iasă din gura noastră. „Tot cuvântul putred din gura voastră să nu iasă”[2].
De asemenea să ne păzim și inima, să nu simtă în chip pătimaș și să nu ajungă cedarea gândului până la inimă. Când inima noastră nu este întinată, nici trupul nu este bolnav. Din inimă pornesc și cele bune, și cele rele, și sfințenia, și necurăția.
Trezvia este cea care dăruiește omului ochi duhovnicești și vede și cercetează și nu îngăduie gândurilor rele să înainteze în profunzime. Ca să vadă cineva că este pătimaș, și aceasta este luminarea lui Dumnezeu; este ceva care va ajuta la îndreptarea lui. Căci dacă nu vede, dacă nu ia aminte, nu se va izbăvi. Prin urmare, când cineva vede bine, când are ochi sănătoși, acest lucru este primul de care este trebuință ca să pășească corect.
Suntem de unii singuri, fiecare separat în chilia sa, cufundat în sinea sa. Ne înșeală diavolul că nu există nimeni lângă noi și astfel greșim față de Legea lui Dumnezeu, săvârșind unele neatenții. Înlăuntrul nostru păcatul este foarte viu. Patimile sunt înrădăcinate în inimă. Închipuirea lucrează neîncetat. O imagine o aduce pe cealaltă, și astfel o patimă o aduce pe cealaltă. Iar dacă nu luăm aminte și nu cugetăm că Dumnezeu cunoaște ceea ce cugetăm, ceea ce ne închipuim, atunci vom înclina către păcat. Nu este atât de grav a păcătui cineva doar trupește, ci pot să spun că mai mult păcătuim lăuntric, sufletește, deoarece credem că nu ne vede nimeni. Lăuntric, dacă nu luăm aminte, se creează un adevărat iad. Ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu vede toate acestea și Se poartă cu noi pe potrivă. De aceea la orice să spunem: „Vrea aceasta Dumnezeu? Nu, atunci să nu o fac”.
De multe ori ne înșeală o patimă – pe mine primul – și cedăm. Însă apoi avem mustrarea conștiinței. Cel puțin această mustrare să ne ajute să ne pocăim și ne dea puterea de a ne îndrepta greșelile. Dacă nu putem să împlinim prima voie a lui Dumnezeu, aceea de a nu păcătui deloc, cel puțin să o împlinim pe cea de a doua, voia lui Dumnezeu din iconomie, aceea de a ne pocăi și a ne întoarce. Prima voie a lui Dumnezeu a fost aceea de a nu păcătui Adam în Rai. Dar de vreme ce a păcătuit, al doilea pas a fost acela de a se pocăi, de a se întoarce. Când toate acestea le punem bine în sufletul nostru, cu siguranță viața noastră va deveni foarte atentă.
Așadar nevoința noastră să fie aceea de a lua aminte la minte, la inimă și la gură, căci atunci când acestea sunt curate, și faptele noastre trupești vor fi curate. Sfinții Părinți au arătat mari izbânzi în toate nevoințele. Noi, cel puțin să ne străduim să păstrăm pe acestea trei curate, alungând închipuirile viclene, pe care ni le aduc patimile și demonii și să nădăjduim, cu harul lui Dumnezeu, că vom afla milă în ziua Judecății.
[1] Matei 7, 1.
[2] Efeseni 4, 29.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
