– Gheronda, vreau să mă izbăvesc de mânie. Văd că este nepotrivit pentru un monah să se mânie.
– Mânia, mânia cea curată, este o putere a sufletului. Dacă cel blând din fire este ajutat să sporească duhovniceşte de blândeţea pe care o are, cel mânios este ajutat şi mai mult de această putere a sufletului care este mânia; este de ajuns ca puterea aceasta a mâniei să o îndrepte împotriva patimilor sale şi a celui viclean. Dacă n-o pune în valoare în această direcţie, va profita diavolul de ea. Cel blând din fire, dacă nu se luptă să dobândească bărbăţie, nu poate face salturi. Pe când cel mânios, dacă ia o hotărâre plină de bărbăţie şi-şi îndreaptă mânia împotriva răului, se înalţă de îndată. De aceea salturile în viaţa duhovnicească le fac cei care au puţină nebunie.
– Deci, dacă înţeleg eu bine, ar trebui să mă mânii pe diavol şi nu pe maici.
– La început te mânii pe ceilalţi; după aceea, dacă te nevoieşti, te vei mânia pe aghiuţă, iar la sfârşit vei ajunge să te mânii numai pe omul tău cel vechi, pe patimile tale. Străduieşte-te, aşadar, să te mânii numai pe aghiuţă şi pe patimile tale, iar nu pe maici.
– Mânia şi încăpăţânarea pe care le am sunt patimi copilăreşti?
– Nu, binecuvântato! Un copil mic este îndreptăţit să se mânie, să bată din picioare, să strige: „Nu vreau, nu vreau!”. Însă, atunci când creşte, trebuie să le lepede pe acestea şi să păstreze doar simplitatea copilărească, nevinovăţia, dar să nu păstreze şi nebuniile copilăreşti. Şi vezi după aceea unde ajung unii!… Atunci când se mânie, se dau cu capul de pereţi. Din fericire, Dumnezeu S-a îngrijit să-l facă pe om cu capul tare şi aşa nu păţeşte nimic. Alţii îşi sfâşie hainele! Era cineva care din pricina mâniei îşi sfâşia în fiecare zi cămaşa. O făcea bucăţi. Se descărca pe cămaşă ca să nu se descarce pe alţii.
– Adică mânia este o răbufnire?
– Da, dar nu este mai bine ca omul să răbufnească asupra omului său celui vechi, decât asupra celorlalţi?
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
