Omul – ființă minunată
Dumnezeu a adus toate la ființare „spre cinstirea omului ce avea să fie făcut” (Sfântul Ioan Gură de Aur), om „căruia îi era rânduit să fie împărat peste supușii săi încă de la nașterea sa” (Sfântul Grigore de Nyssa). Creatorul a ținut „sfat”, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare înainte de a-l zămisli pe om. „Un soare a fost făcut și nu l-a precedat niciun sfat” (Sfântul Grigore de Nyssa), „s-a făcut cerul și nu s-a ținut sfat pentru cer… omul încă nu există, dar se ține sfat asupra omului. Dumnezeu nu a mai spus la fel ca pentru celelalte ființe «Să se facă om»! (Sfântul Vasilie cel Mare). Tot Sfântul Vasilie ne îndeamnă să fim conștienți și să ne cutremurăm de vrednicia care ni s-a oferit. „Cine este cel ce are să fie făcut, de i se dă atâta cinstire? Este omul – ființă măreață și minunată, mai de preț înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea” (Sfântul Ioan Gură de Aur), „împărat a tuturor celor de pe pământ, dar supus Împărăției celei de sus” (Sfântul Grigorie Teologul).
În „Dogmatica” Sfântului Ioan Damnaschin scrie că la „porunca Creatorului, pământul a produs tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare și de vite. Toate sunt pentru întrebuinţarea potrivită a omului. Din acestea unele pentru hrană, spre exemplu: cerbii, oile, căprioarele și cele asemenea; altele pentru lucru, spre exemplu: cămilele, boii, caii, măgarii și cele asemenea; altele pentru plăcere, cum sunt maimuțele, iar dintre păsări, mierlele și papagalii și cele asemenea. Dintre plante și ierburi, pământul produce unele cu rod, altele pentru mâncare, altele mirositoare; florile sunt dăruite spre desfătarea noastră, spre exemplu: trandafirul și cele asemenea; altele pentru vindecarea bolilor. Căci nu este vreo viețuitoare, nici vreo plantă în care Creatorul să nu fi pus o oarecare energie, care să nu fie folositoare spre trebuința oamenilor.” Sfântul Ioan Damaschin continuă afirmând că Dumnezeu „a creat toate spre trebuința lui potrivită, pe unele în tărie, pe altele pe pământ și pe altele în apă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „întregul pământ se dăduse în stăpânire lui Adam, dar Raiul era sălașul său. Putea să iasă afară din Rai, dar pământul din afara Raiului fusese rânduit nu spre locuința omului, ci a dobitoacelor necugetătoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor sălbatice și a târâtoarelor.”
Vor fi animalele cu Omul în Rai?
Recent am avut o discuție cu un profesor de istorie – mare iubitor de animale. Și-a îngropat animalele în curtea casei și de fiecare dată le citea rugăciuni. Este convins că sufletul său va întâlni sufletele animalelor din ograda sa. Avea o listă cu nume de filosofi și scriitori care au susținut că animalele au suflet nemuritor. Ba mai mult, pomenea de teologi anglicani ori pe John Wesley, fondatorul metodismului, care susțineau nemurirea sufletului animalelor. Scriitorul Robert Stevenson avea certitudinea faptului că înaintea noastră vor ajunge în cer sufletele câinilor. Într-un preudo-tratatul teologic din 1643, Richard Overton proclama: „toate creaturile, precum și omul, vor fi ridicate și date morții până la înviere” (Man’s Mortalitie, 1968, p. 68). Citindu-i pe Sfinții Părinți ne lămurim și ne luminăm. Sfântul Ioan Damaschin descrie Edenul ca fiind „acoperit cu plante veșnic înflorite, plin de miros cu bună mireasmă, umplut de lumină, depășind noțiunea oricărei frumuseți și podoabe sensibile: un ținut cu adevărat dumnezeiesc și o locuință vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu, în el nu locuia nicio ființă irațională, ci numai omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeiești”.
Îndumnezeirea omului și reabilitatea lupilor
Observăm că sunt mulți creștini care își petrec viața alături de animale. Unele femei pe care le vedem adesea intrând sfioase în lăcașurile sfinte operează în două registre: unul al iubirii de aproapele (în Biserică) și altul al respingerii aproapelui (pe stradă). Asemenea lui Schopenhauer, ele preferă câinii, oamenilor. Filosoful german scria: „Dacă n-ar exista câini, nu mi-ar plăcea să trăiesc”. Parazitologul și profesorul Nicolae Leon era foarte atașat de câini. „Mă întreb de multe ori, de unde dragostea aceasta a omului pentru câine?!” („Note și amintiri”, 1933). Și răspundea astfel: „în viața noastră venim în contact cu oameni care de care mai ascunși și mai nesinceri. Sinceritatea n-o întâlnim decât la câine. Numai ființa lui este transparentă ca sticla.” Despre Bubi, unul din câinii săi, nota: „A fost, cât a trăit, cel mai rău dintre câini și totuși mai bun decât toți oameni”. Ajungem să umanizăm aceste animale și să animalizăm omul. Și auzim adesea vorbe ca acestea: „Ce nenorocire că Dumnezeu nu S-a mulțumit să creeze numai peisaje” (Marguerite Yourcenar, Tristețea lui Cornelius Berg). Or, mult mai dure și greu de crezut că pot fi rostite de o creștină din România: „Animalele trebuie protejate și copiii ăia cu handicap trebuie eutanasiați”. Utilitarism clasic am spune, dar afirmația ne duce cu gândul la naziștii ce foloseau expresia: „aneantizare a vieţilor fără valoare“ (Vernichtung lebensunwerten Lebens) când doreau să elimine pe cei bolnavii psihic sau cu alte deficiențe.
Auzi și te săgeată în inimă vorbe ca acestea: „Și noi suntem animale. Un pic mai sus decât câinii și cât de cât gândim” (Sebastian Papaiani). Pot fi enumerați mulți filosofi și „eticieni” care analizează în lucrările lor diferențele dintre om și animal, uneori considerând animalul superior omului: „Un cal adult sau un câine este de departe mai rațional, precum și un animal mai sociabil, decât un nou născut de o zi, de o săptămână sau chiar de o lună” (Jeremy Bentham, Introduction to the Principles of Morals and Legislation, 1907).
Un profesor de la o facultate de psihologie își învăța fiul că pisica este sora lui și că este membru al familiei. S-au dezvoltat afaceri care oferă servicii de cosmetică canină, masaj și aromaterapie la domiciliu. Industria paturilor ecologice pentru animale prosperă. Se oficiază căsătorii cu animale și se semnează acte prin care se lasă averea câinelui sau pisicii. Sărbătorile creștine sunt maculate prin folosirea ca simbol a unor animale.
Indivizii înlocuiesc persoana
„Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor” (I Corinteni 15, 39-40). Din perspectivă evoluționistă oamenii sunt un continuum al animalelor. Sfinții Părinți au fost adesea confruntați în vremea lor cu ideea egalității om-animal și nu au negat că omul este organic și de nedespărțit legat de întreaga creație, dar el e singurul care are și dimensiunea verticală. Și că nimic nu-i mai firesc decât „a avea o părtășie întreolaltă și a avea trebuință unul de altul și a-l iubi pe semenul nostru” (Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mari).
În urmă cu un secol, psihologul american John B. Watson așeza omul și animalul pe același plan în cercetarea științifică și promova renunțarea la conceptul de conștiință, motivația fiind aceasta: „Conștiința nu este obiectivă și, în concluzie, ea nu poate fi științifică” (Winfred F. Hill, Learning: a survey of psychological interpretations, 1980), conștiința fiind un „cuvânt străvechi pentru suflet” și că „psihologia religioasă subtilă” a dominat prea mult psihologia până la acea vreme. În timpul studiilor mele am putut constata că acest tip de gândire s-a extins și băltește în învățământul psihologic românesc, unde s-a mutat accentul de pe antropocentrism pe zoocentrism. Mă revoltam de fiecare dată când îi auzeam pe profesori vorbind de „omul – ca animal” și de „individ” nicidecum de persoană. Zoomenirea! Din păcate chiar și bioetica românească plasează oamenii în categoria „subiecți”. De aici și până la om ca „maimuță parvenită” drumul e scurt (Arnold Gehlen, Man, his nature and place in the world, 1988).
„Nebunul nu vrea să-și dea seama de vrednicia lui, / se mulțumește să fie ca un animal mai degrabă decât om, / ca să-și poată împlini poftele fără de judecată. / Dar dacă animalele ar fi primit chiar și numai un grăunte / de dreaptă-socotință, dobitoacele s-ar fi tânguit de mult / jelindu-se pentru că nu sunt oameni.” (Cuviosul Efrem Sirul, Imnele Raiului, XII, 20)
Reconsiderarea statutului animalelor
La o rapidă ochire prin orașele noastre de astăzi observăm animale diverse. Proximitatea spațială față de acestea a dus la transformarea relațiilor interumane și a celor dintre om și animale. Câinele, pisica sau alte specii au devenit locuitori al casei, și ai spațiului urban, investiți cu numeroase calități. În cartea sa Animals and Modern Cultures: A Sociology of Human-Animal Relations in Modernity (1999), Adrian Franklin vede în acest aspect o criză morală și o tulburare postmodernă. Oamenii privesc animalele altfel și nu ca pe „surogate umane”. Franklin consideră că acest aspect se datorează faptului că omul nu-și mai dorește să facă pasul către ceilalți și își îndreaptă interesul către dezvoltarea unor relații cu animalele, pe care le aduce în mediul lui. Bazat pe mizantropie, lipsă de sens, izolare socială și „insecuritate ontologică”, acest comportament postmodern este unul dăunător omului. Oamenii sunt pe cale de a construi o nouă abordare a relației cu lumea animală, „încearcă să înțeleagă nevoile acestora, realizând că nevoile și interesele celor două specii nu se exclud reciproc și explorează posibilitățile de conviețuire” (p. 86). În volumul menționat A. Franklin observă că oamenii se întorc la animale pentru că sunt „accesibile, de încredere, stabile și predictibile în relațiile cu oamenii, pe când relațiile cu semenii sunt tocmai opusul” (pp. 194-195).
Adevărul nu vine din universități
În anul 2000, universitarii canadieni Rod Preece și David Fraser au publicat un studiu privitor la concepția biblică asupra animalelor: „The Status of Animals in Biblical and Christian Thought: A Study in Colliding Values” (în publicația Society and Animals: Journal of Human-Animal Studies). Aceștia susțin că încredințarea de către Dumnezeu lui Adam „ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ” (Facerea 1, 26) este greșit interpretată de cei care au comentat Scriptura. Încep menționându-i pe Edward Payson Evans, Lynn White Jr., Peter Singer și Roderick Frazier Nash care afirmă că interpretarea Facerii este „începutul opresiunii iudeo-creștine asupra animalelor și naturii”. Îl citează pe Singer: „pentru a înceta această tiranie trebuie mai întâi să înțelegem” și menționează că White Jr. presupune că „stăpânirea acordată oamenilor în Geneză implică subjugare despotică”.
În opinia lor pasajele referitoare la animale necesită o relectură și o nouă analiză deoarece interpretările existente în tradiția creștină nu recunosc dezvoltarea conceptului de etică animală. Tot ce s-a scris a fost folosit ideologic „pentru o exploatare nemiloasă a animalelor” și astfel s-a creat o tensiune în gândirea creștină. Concluzia articolului: „creștinismul legitimează dominarea și exploatarea animalelor non-umane în voie, încât o reformă semnificativă privind tratamentul nostru față de animale va necesita o respingere și o schimbare a religiei celei mai influente a Occidentului”.
Cuviosul Siluan despre pasiunea pentru animale
Dincolo de toate acestea aș aminti un fapt care ne pune pe gânduri, mai cu seamă că unii creștini l-au considerat demn de urmat: într-o biserică din Canada un pastor anglican a împărtășit un câine!!
După atâtea opinii și gânduri să ascultăm ce ne învață Cuviosul Siluan, prin cuvintele arhimandritului Sofronie:
„Sfântul considera animalele colb de care omul nu e bine să devină atașat, ci trebuie să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său și cu tot cugetul său – fapt ce nu trebuie uitat cât viețuiește pe pământ.”
Vedem adesea oameni foarte devotați animalelor cu care sunt chiar „prieteni”. Acest fapt Cuviosul îl considera a fi o pervertire a ordinii stabilite de Dumnezeu și contrară stării normale a omului (Facerea 2, 20).
A mângâia o pisică, a spune „pis, pis, pis”, a te juca sau vorbi cu un câine, lăsând deoparte gândurile la Dumnezeu, a purta grija animalelor uitând de suferințele aproapelui sau certându-te cu oamenii din cauza animalelor – toate acestea Cuviosul Siluan le consideră o încălcare a poruncilor divine care, păstrate cu credință, fac omul desăvârșit.
În tot Noul Testament nu există un singur exemplu dat de Dumnezeu de a da atenție animalelor, deși El, desigur, iubește orice este viu. Atingerea perfecțiunii naturii umane, în chip de om-Hristos, este sarcina noastră, adecvată naturii noastre create după chipul lui Dumnezeu, și, prin urmare, afecțiunea și atașamentul pentru animale, în gândirea Cuviosului, coboară ființa omului. În acest sens, scrie:
„Unii oameni se atașează de animale, dar în acest fel, ei Îl întristează pe Creator, pentru că omul este chemat să locuiască veșnic cu Domnul, pentru a domni cu El și de a iubi pe Unul-Dumnezeu. Este greșit să aibă o pasiune pentru animale – trebuie doar să privească orice lucru viu cu simpatie.”
Cuviosul Siluan spunea că toate ființele au fost create pentru a-i servi omului, și deci, atunci când e necesar, să le folosească, dar, în același timp, omul a fost obligat să aibă grijă de întreaga creație. Prin urmare, vătămarea inutilă a unui animal, chiar și a unui plante, tăgăduiește legea harului. Dar atașamentul față de animale, de asemenea, merge împotriva poruncii divine, deoarece diminuează dragostea pentru Dumnezeu și aproapele.
Oricine care iubește cu adevărat omenirea, și în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, nu se poate atașa de animale” (Din vol. Archimandrite Sophrony Sakharov, St Silouan the Athonite, Translated from Russian by Rosemary Edmonds, Essex: Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, 1991, pp. 95-96.)
Să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare peste noi „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe” (Isaia 11, 2).
Dr. Richard Constantinescu
Sursa: http://doxologia.ro
