Arhimandritul Zaharia de la Essex
Cea mai înaltă lucrare pentru om este să rămână în linişte şi să-şi ţină mintea în Dumnezeu, precum ne porunceşte Vechiul Testament: „Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45:10). Dar acea liniştire este atât de intensă, încât trebuie să înveţi să pătrunzi în ea încetul cu încetul. Îmi amintesc, când am venit pentru prima oară la mănăstire, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încerc aceasta nu mai mult de zece minute în fiecare zi. Treptat, înveţi tot mai mult să rămâi în ea, să stai cu mintea în inimă şi înaintea lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul foarte adesea în scrierile, sale. În capitolul său despre călugări, Sfântul Siluan spune că cei care au cu adevărat darul pocăinţei nu trebuie să fie ocupaţi cu nici o altă muncă; nu trebuie să fie epuizaţi, „istoviţi” de alte lucrări, ci mai degrabă trebuie ocrotiţi, ca să se îndeletnicească cu acest dar rar. Acest dar al pocăinţei cu siguranţă îi va călăuzi spre împlinirea chemării lor, adică să devină mijlocitori pentru întreaga lume.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, atunci va afla har, şi în acel har va descoperi două lucruri: mai întâi, adâncul inimii sale, şi apoi, în adâncul inimii, îl va descoperi pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Aceasta a fost descoperirea pe care Maica Domnului a făcut-o în biserică, pe când se afla în Sfânta Sfintelor, precum spune Sfântul Grigorie Palama. Prin rugăciune, ea şi-a descoperit adâncul inimii şi acolo, de asemenea, şi-a descoperit unitatea sa cu întreaga lume, şi astfel a început să mijlocească pentru întreaga lume încă de la acea vârstă fragedă.
„Această chemare nu este numai pentru monahi”
Prin urmare, prima mişcare este spre Dumnezeu, cu pocăinţă. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, ne întoarcem spre lume, aducând lumea înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toată zidirea. Această chemare nu este numai pentru monahi; ea este pentru tot omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. în Vechiul Testament vedem cum Moise stă înaintea lui Dumnezeu şi mijloceşte, şi chiar se ceartă cu Dumnezeu, când îi cerea Domnului să-i mântuiască pe toţi evreii sau să-l şteargă şi pe el din cartea vieţii (Ieșire 32:32). Sfântul Pavel a preferat să fie el blestemat, numai să se mântuiască israeliţii (Romani 9:3); şi în chip asemănător mijlocesc înaintea lui Dumnezeu toţi Sfinţii din toate veacurile.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, nu va putea ocoli această cale a mijlocirii. Noi, preoţii, trebuie să facem aceasta prin natura slujirii noastre. Eu am descoperit ceva: de multe ori simt că rugăciunea mea e zadarnică — pentru mine însumi, cel puţin dar când mă rog pentru alţii, simt uneori că ea aduce un folos si nu datorită mie, ci pentru că Dumnezeu vrea să-i ajute pe ceilalţi. Şi El îi ajută prin harul slujirii pe care ni l-a dat nouă. Preotul este chemat să mijlocească pentru poporul său, precum Domnul, Care, atunci când urca pe Golgota, purta în inima Sa întreaga omenire, şi când Se ruga în grădina Ghetsimani, Se ruga pentru întreaga omenire. Când a murit pe cruce, a murit purtând întreaga omenire în inima Sa. Când S-a pogorât în mormânt — fără să vadă stricăciune, precum scrie în cartea Faptelor (cf Fapte 2:27), pentru că era fără de păcat – şi când „Dumnezeu… L-a sculat din morţi” (I Petru 1:21) cu acelaşi conţinut al inimii Sale, întregul Adam a aflat mântuire, pentru că întregul Adam era în inima lui Hristos.
„Sfintele, Sfinţilor”
Tot aşa se întâmplă şi în Liturghie cu tot ce aducem, cu tot ce îmbrăţişăm în rugăciunea noastră când stăm înaintea lui Dumnezeu, când ne înfăţişăm înaintea altarului Domnului, cu tot ceea ce conştiinţa noastră îmbrăţişează: momentul sfinţirii va aduce har asupra conţinutului rugăciunii noastre. Altfel spus, dacă în Liturghie îmbrăţişăm întreaga lume în rugăciunea noastră, vom revărsa binecuvântare peste întreaga lume, pentru că nu trebuie să uităm că nu noi suntem cei ce slujim Liturghia, ci Hristos însuşi. In Liturghie noi suntem doar biete unelte ale Domnului, „Cel ce aduce şi Se aduce”.
Aşa că, atunci când spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”, noi nu îi aducem doar un mic potir cu vin şi o bucăţică de pâine, ci în acea pâine şi în acel vin noi punem toată dragostea noastră, toată credinţa noastră, toată mijlocirea noastră pentru cei pe care îi iubim, pentru poporul în suferinţă, pentru întreaga lume. Noi punem toată viaţa noastră în acea pâine şi în acel vin, şi spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”. Şi El face la fel, pentru că este un Dumnezeu al dragostei, şi Se pogoară, pentru că El ne-a dat porunca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22:19). Aşa că El face la fel: primeşte acele daruri şi îşi pune toată viaţa Lui în ele, pe Duhul Sfanţ, şi ne spune nouă: „Sfintele, Sfinţilor”.
În Liturghie are loc un schimb de vieţi: omul îşi dăruieşte viaţa sa lui Dumnezeu şi Dumnezeu îşi dăruieşte viaţa Sa omului — şi cine poate compara sau măsura în vreun fel acest schimb de vieţi? Viaţa noastră este trecătoare, stricăcioasă, pământească, iar a Lui nestricăcioasă, cerească, veşnică — de aceea, acest schimb de vieţi care are loc în Liturghie este inegal.
Aşadar, dacă înfăţişarea noastră înaintea Domnului, fie în rugăciune, fie în pocăinţă sau în Liturghie este roditoare, mai devreme sau mai târziu vom simţi această nevoie: să revărsăm acelaşi har asupra întregii zidiri, să mijlocim pentru ceilalţi – şi exerciţiul cel mai măreţ pentru aceasta este preoţia pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă; şi nu cred să fie alt dar pe pământ pe care ni l-a dat Dumnezeu, mai mare decât preoţia. Nu-I putem mulţumi îndeajuns „cu vrednicie”, precum spune Sfântul Vasilie în Liturghia sa, chiar înainte de împărtăşire: „Şi ne învaţă cum cu vrednicie să-Ţi mulţumim Ţie…”.
Din Arhimandritul Zaharia, „Lărgiţi şi voi inimile voastre”, traducere de Monahia Mariam (Vicol), Editura Reîntregirea, 2009.
