Bunul Dumnezeu a dat primilor zidiţi conştiinţa, prima lege dumnezeiască. A încrustat-o adânc în inimile lor şi de atunci fiecare om o moşteneşte de la părinţii lui, iar când el nu acţionează corect, ea lucrează înlăuntrul lui, îl mustră şi-l povăţuieşte la pocăinţă. Însă trebuie ca omul să facă o lucrare duhovnicească corectă şi să-şi cerceteze conştiinţa sa, astfel încât întotdeauna să poată auzi glasul ei. Dacă nu o cercetează, nu se va folosi nici de studiul duhovnicesc, nici de sfaturile stareţilor sfinţi şi nici nu va putea ţine poruncile lui Dumnezeu.
– Părinte, se poate ca omul să nu se observe deloc pe sine şi să nu vadă că merge greşit?
– Atunci când omul nu se observă pe sine şi nu îşi şterge conştiinţa sa de praf, atunci conştiinţa prinde încet-încet un strat de piatră, iar acela se face nesimţitor. Păcătuieşte şi petrece ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic.
– Părinte, spuneţi-ne ceva despre grija de conştiinţă.
– Pentru ca omul să fie sigur că ceea ce face este ceea ce îi spune conştiinţa sa, trebuie să se urmărească pe sine şi să se deschidă duhovnicului său. Pentru că se poate să-şi fi încălcat conştiinţa şi să creadă că merge bine. Sau să-şi fi făcut o conştiinţă greşită şi, deşi a făcut o crimă, să creadă că a făcut o binefacere. Sau se poate chiar să-şi fi făcut conştiinţa sa foarte sensibilă şi să se vatăme.
– Părinte, judec în sinea mea fără să existe mustrarea ce se cuvine. Nu cumva am căzut în nesimţire şi de aceea conştiinţa nu mă mai mustră?
– Este trebuinţă de multă luare-aminte. Iată, atunci când cineva face un păcat pentru prima dată, simte o oarecare mustrare şi se mâhneşte. Dacă îl repetă pentru a doua oară, simte mai puţină mustrare, iar dacă nu ia aminte şi continuă să păcătuiască, conştiinţa i se face nesimţitoare. Unii, atunci când, de pildă, le faci observaţie pentru vreo oarecare greşeală de-a lor, schimbă subiectul ca să nu-i înţepe conştiinţa şi să se mâhnească, precum fac indienii care urmăresc să ajungă în nirvana[1]. Un tânăr, acolo în Himalaya, a omorât cinci alpinişti italieni şi după ce i-a îngropat, a început să se autoconcentreze. A stat jos şi a spus două ore „lemn-lemn…”, ca să intre în vid, să uite ce a făcut şi să nu-l mustre gândul. Să spunem că acum eu cert o soră, deoarece a făcut o neorânduială. Dacă sora aceasta nu face o lucrare duhovnicească corectă şi nu caută să se îndrepte, îmi poate spune chiar în clipa aceea: „Astăzi o să tocăm mai devreme pentru Vecernie…”, ca să schimbe subiectul. După aceea diavolul o va încurca şi-i va spune: „Nu te nelinişti; aceasta ai făcut-o să nu se mâhnească Părintele”. Adică o justifică şi diavolul. Nu spune: „Am făcut-o ca să-mi calc conştiinţa şi să nu mă mustre”, ci spune: „Am făcut-o ca să nu se mâhnească Părintele”. Aţi văzut ce face aghiuţă? Lucrare fină! Întoarce butonul spre altă frecvenţă ca să nu ne vedem greşeala.
– Părinte, se poate ca cineva să prindă amănuntele şi să nu prindă greşelile cele mari?
– Cum să nu se poată! Odată un duhovnic cunoscut mie mi-a povestit următoarea întâmplare: O femeie, mergând să se mărturisească, plângea mereu şi spunea: „Nu am vrut s-o omor”. „Dacă există pocăinţă, Dumnezeu iartă. L-a iertat şi pe David”[2], îi spunea duhovnicul. „Da, dar nu am vrut”, spunea aceea. „Bine, cum s-a întâmplat de ai omorât-o?”, o întrebă iarăşi duhovnicul. „Iată, pe când ştergeam praful, am lovit-o cu şervetul şi astfel am omorât musca. N-am vrut s-o fac!”. Dar pe de altă parte aceasta îl înşela p bărbatul ei, îşi părăsise copiii, îşi destrămase casa şi umbla pe drumuri. Iar pe acestea le-a spus duhovnicului ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. „Pentru acestea trebuie să faci canon”, îi spune duhovnicul. „Dar de ce trebuie canon pentru acestea?”, îl întreabă pe duhovnic. Ei, cum poate fi ajutată una ca aceasta?
[1] Bătrânul se referă la tehnicile yoga şi meditaţiile pe care le folosesc discipolii religiilor orientale cu scopul de a ajunge la acea stare de detaşare pe care ei o numesc „nirvana”.
[2] II Împ. 12, 13.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
