– Gheronda, cum vă mai puteţi ruga când sunteţi atât de obosit?
– Pe mine rugăciunea mă odihnește. Și am văzut că numai rugăciunea îl odihnește cu adevărat pe om. Când ea se face din inimă, alungă și oboseala și somnul și foamea, pentru că sufletul se încălzește, după care nu mai vrei nici să dormi, nici să mănânci. Trăiești într-o stare mai presus de fire și te hrănești în chip diferit; te hrănesc cele duhovnicești.
– Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.
– Încă nu ţi s-a încălzit inima și rugăciunea nu se face dintr-o nevoie lăuntrică. Le faci pe toate sec, militărește. Cum îţi începi rugăciunea?
– Încep, Gheronda, cu gândul că trebuie să mă rog pentru mine și pentru toţi.
– Ah, ce ciudată mai ești! La tine totul e cu „trebuie”. „Trebuie să mă rog, trebuie să fac cele duhovnicești, trebuie, trebuie…”, și te zorești. Este bine că există înlăuntrul tău această putere, dar să începi cu un gând smerit, cu o durere. Să te străduiești să te doară inima și atunci nu te vei zori, ci vei simţi bucurie, va exista înlăuntrul tău veselie.
– Gheronda, simt în sufletul meu o constrângere. Nu există înlăuntru meu întraripare duhovnicească.
– Te bucuri când te rogi? Mi se pare că te zorești puţin. Pornești cu mărinimie să faci ceva, dar, fără să-ţi dai seama, intră și puţin egoism. „Să fac atâtea metanii, spui, să fac atâtea șiraguri de Doamne Iisuse, să măresc numărul de metanii, să măresc numărul de rugăciuni”. Și toate acestea nu le faci pentru dragostea lui Dumnezeu sau pentru cineva care are nevoie, ci doar așa, ca să faci multe, să te sfinţești. Adică nu spui cu smerenie: „De vreme ce Dumnezeu a spus: «Fiţi sfinţi»[1], voi face și eu ce pot”, ci mergi cu o logică seacă: „Trebuie să mă sfinţesc”.
– Gheronda, cum să mă forţez să mă rog?
– De ce să te forţezi să te rogi și să nu te rogi din mărinimie?
– Și cum să fac asta, Gheronda?
– Dacă te vei gândi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gândi și la Dumnezeu, la Binefăcătorul tău, și vei conștientiza nerecunoștinţa și păcătoșenia ta, după care vei cere mila Lui. Când simte cineva marile binecuvântări ale lui Dumnezeu, se întărește, i se încălzește inima și ajunge și la rugăciunea neîncetată.
[1] I Petru 1, 16. Vezi și Levitic 20, 7 și 20, 26.
Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
