Să nu‑ţi atribui ceea ce ți‑a dat Dumnezeu!

– Gheronda, mă mândresc pentru calităţile trupeşti şi pentru harismele pe care cred că le am.

– De ce să te mândreşti? Tu „ai făcut cerul şi pământul”[1]? Ia aminte să nu-ţi atribui ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, şi nu încerca să arăţi că ai avea ceea ce de fapt nu ai. Să spui în sinea ta: „Deoarece eram neputincioasă, Dumnezeu mi-a dat unele daruri, căci altfel m-aş fi mâhnit şi aş fi fost o nefericită. Ceea ce trebuie să fac acum este să le valorific, ca să mă îmbogăţesc duhovniceşte. Slavă Ţie, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc că Te-ai milostivit spre mine şi m-ai ajutat!”. Tu consideri că sunt ale tale toate harismele pe care le ai. Sunt însă ale tale? „Şi ce ai pe care să nu­l fi primit?”[2]. Aici este nevoie de isteţime, trebuie să-ţi lucreze mintea şi să înţelegi că toate darurile sunt de la Dumnezeu. Numai puţin dacă ne părăseşte Harul lui Dumnezeu, şi nu vom mai putea face nimic. Lucrurile sunt simple. Să presupunem că cineva are nişte calităţi şi se mândreşte. Trebuie să se gândească: Unde le-a găsit? I le-a dat Dumnezeu. El însuşi ce-a făcut? Nimic. Dumnezeu rânduieşte, de pildă, să-i meargă cuiva mintea la afaceri şi să-şi poată deschide o întreprindere. Să se mândrească acum pentru faptul că reuşeşte în viaţă? Puţin de-l va părăsi Dumnezeu, poate să dea faliment şi să ajungă şi la închisoare.

În tot cazul, cel care are daruri, dar nu are smerenie şi-l răneşte pe aproapele cu purtarea sa provocatoare, Îl sileşte pe Hristos să ia puţin şurubelniţa şi să-i slăbească un piculeţ şurubul, ca să se smerească de nevoie. Să presupunem că cineva vrea să scoată din munte un bolovan şi se chinuieşte pentru că nu are destulă minte ca să găsească un mod de a-l urni. Atunci se apropie de el un altul care este puţin mai deştept şi îi spune: „Bre nerodule, nu te duce mintea?”. Şi îndată ia o rangă, o face pârghie şi scoate bolovanul cu uşurinţă. Ei, de vreme ce se poartă astfel, nu este cu dreptate ca Dumnezeu să ia şurubelniţa şi să-i deşurubeze puţin mintea?

Unii, care sunt mari oratori, au câte un lapsus aşa de mare că ajung în situaţia de a nu mai putea spune nici măcar un cuvânt. În felul acesta se smeresc. Dacă Dumnezeu ar lăsa pe cineva să fie un mare orator, iar acela s-ar mândri, ce s-ar întâmpla? Dumnezeu îi pune fiecăruia frână într-un anume fel, ca să nu se păgubească.

Trebuie să luăm foarte bine aminte să nu ne atribuim harismele pe care ni le-a dat Dumnezeu, ci să-I mulţumim şi să ne îngrijim ca nu cumva să ne arătăm nevrednici de ele. Totodată, să ne doară pentru ceilalţi care nu s-au învrednicit să primească de la Dumnezeu astfel de harisme şi să ne rugăm pentru ei. Iar când vedem pe vreun om având unele lipsuri, să spunem în sinea noastră: „Dacă acesta ar fi avut harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu, ar fi ajuns acum sfânt, pe când eu nu le-am pus în valoare, şi pe deasupra Îl mai şi nedreptăţesc pe Dumnezeu, punând pe seama mea harismele pe care mi le-a dat”. Desigur, Dumnezeu nu Se mâhneşte când omul îşi însuşeşte harismele pe care i le dă, însă nu poate să-i mai dea altele, ca să nu îi facă rău. Dar dacă cineva se mişcă cu simplitate şi cu smerenie, recunoscând că harismele pe care le are sunt de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi va da şi altele.

Prin mândrie ne facem pe noi înşine nefericiţi, deoarece ne lipsim de harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Îl mai mâhnim şi pe Dumnezeu, Care suferă pentru că ne vede nefericiţi. Căci, deşi are să ne dăruiască bogăţii îmbelşugate, nu ni le dă, ca să nu ne vatăme. Căci ce se întâmplă? Dacă ne dă o anumită harismă, îi vedem pe ceilalţi ca pe nişte furnici şi îi rănim cu purtarea noastră trufaşă. Dacă nu ne dă, cădem în deznădejde. Atunci şi Dumnezeu spune: „Dacă le dau o harismă, se mândresc, se vatămă pe ei înşişi şi se poartă cu neruşinare faţă de ceilalţi. Dacă nu le dau, se mâhnesc, se chinuie. Nici Eu nu ştiu ce să fac”.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru harismele pe care ni le-a dat, ci şi pentru faptulcă ne-a făcut oameni, căci, ca un Stăpân ce este, ar fi putut să ne facă şerpi, scorpioni, broaşte ţestoase, catâri sau măgari. Să spunem: „Dumnezeu putea să mă facă catâr şi să fi căzut pe mâinile unor oameni nemilostivi care să mă încarce cu 150 de kilograme şi să mă lovească, dar nu m-a făcut. Putea să mă facă şarpe sau scorpion, dar nu m-a făcut. Putea să mă facă broască ţestoasă, porc, broască, ţânţar, muscă etc., dar nu m-a făcut. Ce m-a făcut? M-a făcut om. Oare eu m-am arătat vrednic de toate cele pe care mi le-a dat? Nu”. Dacă omul nu cercetează lucrurile în felul acesta, deşi în ochii oamenilor pare drept, în realitate este cel mai nedrept om din lume, fiindcă nu nedreptăţeşte pe oameni, ci pe Dumnezeu, Care i-a dat atâtea daruri. Însă atunci când le cercetează în acest fel, chiar dacă va ajunge la măsuri duhovniceşti înalte şi va săvârşi mii de minuni în fiecare zi, tot nu-i va spune gândul cum că face ceva, fiindcă le atribuie pe toate lui Dumnezeu, iar el se mustră continuu pe sine, nu cumva să nu se fi arătat vrednic de toate câte i le-a dat Dumnezeu. Şi atunci începe încă din această viaţă să primească Har peste Har, devenind astfel om plin de Har, deoarece smerenia a devenit pentru el o stare firească. Iar atunci când le va atribui pe toate lui Dumnezeu, devenind robul Său recunoscător, va auzi în cealaltă viaţă: „Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”[3].

[1] IV Împăraţi 19, 15; Neemia 9, 6; Estera 4, 17; Isaia 37, 16; Ieremia 39, 17.

[2] I Corinteni 4, 7.

[3] Matei 25, 21 şi 25, 23.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
114
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 3, 19-22)

Next Post

Sfântul Ambrozie de la Optina, mângâietorul necăjiţilor

Related Posts