Unul dintre răspunsurile la întrebarea „De ce nu merg bine lucrurile în România?” este acela că suntem dezbinaţi. Dar nu suntem dezbinați de azi, de ieri, ci de câteva secole, de când România, o ţară mică aşezată la graniţa marilor imperii, a început să fie stăpânită de fanarioţi, trimişii turcilor, înlocuiţi apoi de masoni cu regii germanici, pentru ca pe urmă să intrăm în sfera de influenţă a bolşevicilor.
Nici în ultimii treizeci de ani lucrurile nu au stat mai bine. Acum abia înţelegem că preşedinţii şi mare pare a guvernelor României care s-au perindat la putere în tot acest timp nu au fost cu adevărat votați de popor, ci, ca și în trecut, instalați de străinii sub a căror sferă de influență ne aflăm, și care, parcă mai mult decât în ultimii trei sute de ani, ne pradă şi ne stăpânesc.
Ne puteam opune acestei situații? Poate că da, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu un spirit de jertfă pentru neam cum au avut mulţi dintre marii noştri domnitori, pe care însă politicienii de astăzi îl refuză, preferând în cel mai bun caz indiferența, dacă nu chiar trădarea.
Cât au fost fanarioții la putere, grecii, ca oameni ai domnitorului sau arendaşi, erau cei care făceau legea. Când a venit vremea regilor germanici, străinii de toate neamurile, de multe ori cu nume româneşti, s-au alăturat grecilor în Parlament, încât, dacă îi mai punem la socoteală şi pe românii trădători, atunci cei iubitori de neam erau cu totul minoritari. Sistemul partidic, în loc să aducă democraţia mult visată, a instaurat haosul în politica românească, pe fondul căruia mediocritatea, arivismul şi ticăloşia au devenit virtuţile de bază ale guvernatorilor ţării. Ideile liberale nu erau altceva decât platforma vânzării patriei la străini. De altfel, tocmai de aceea și erau susținuți fie de austro-ungari, fie de englezi sau francezi. Mihai Eminescu descrie foarte bine această situație în publicistica sa.
Propriul nostru drum în istorie
În perioada interbelică, deşi România era de cele mai multe ori condusă de ţărănişti şi liberali, mulţi dintre ei agenţi ai englezilor, germanilor sau ai altor interese, s-a ridicat însă o generaţie care îi făceau din nou pe români să simtă că sunt cineva în istorie. Tineretul român, coagulat de gândirea naţională şi creştină, lupta pentru moralitate şi pentru libertatea pe care numai suveranitatea ţi-o poate da. Era prima oară după două sute de ani când românii păreau să-şi arate darurile extraordinare în simfonia neamurilor europene. Românii erau mândri că sunt români, având propriile valori, propriul sens istoric. Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, George Manu, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan, Octavian Goga, Nicolae Paulescu, Henri Coandă, Corneliu Zelea Codreanu şi, de ce să nu o spunem, savantul Nicolae Iorga, inspirau tineretul român din care făceau parte oameni ca Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Ion Barbu şi mulţi alţii. Aceşti conducători de şcoli filosofice, sociologice, teologice, medicale sau de doctrină politică naţional-creştină dădeau sens unei Românii care dorea să renască, găsindu-şi propriul drum în istorie. Dar pentru un popor mic ca al nostru, înconjurat de duşmani ai Ortodoxiei sau ai neamului, acest vis s-a dovedit imposibil de realizat până la capăt.
Lucrând prin politicienii trădători ai partidului liberal şi ţărănist, străinii au reuşit să închidă în puşcării pe mulţi din floarea neamului nostru chiar înainte de venirea comunismului. Astfel, Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, sau Ioan Ianolide au fost găsiţi de venirea comunismului în închisoare, din care cel dintâi nu a mai ieşit decât pentru a merge pe ultimul drum, către Domnul.
Comuniştii bolşevici, ucenici mai apropiaţi ai tatălui lor, diavolul, au declanşat însă un adevărat război întregii generaţii interbelice formate din mari cărturari şi savanţi, precum şi împotriva tuturor celor care asumaseră o aşa-zisă conştiinţă românească, pe care o identificau peiorativ cu legionarismul. Românii – un mic popor ortodox – îndrăzniseră prea mult în a-şi dori afirmarea în istorie. Războiul acesta, dus mai ales de străinii bolşevici puși la conducerea ţării, dar şi de către trădătorii români, a fost un război împotriva fiinţei neamului românesc, a tot ce avea acesta mai bun şi mai frumos, împotriva unei generaţii prin care poporul român îndrăznea să creadă că va renaşte dobândindu-şi propria identitate şi suveranitate.
De fapt, miza era identitatea, dragostea faţă de ceea ce eşti, modelele, idealurile şi valorile neamului, credinţa, care îi puteau ţine pe români uniţi şi puternici. Pentru aceasta, bolșevismul a dus în ţara noastră un război total împotriva celor care putea fi modele pentru popor, omorându-i pe cei mai mulţi în interogatorii, puşcării sau canal, împotriva identităţii naționale, culturale şi de credinţă. Şi pentru că Ceauşescu era în felul lui naţionalist, Securitatea a avut grijă să cultive în numele lui un naţionalism stricat, bolnav, întemeiat pe discursuri paranoice, pe „Cântarea României”, pe o credinţă moleşită, cuminte, fără „misticisme” și fără predicarea adevărului, o credinţă care să nu atragă oamenii, ba chiar să-i respingă prin praful care se aşeza adesea pe un mod sclerozat, superficial de manifestare a Ortodoxiei. Scopul era clar: intoxicarea românilor cu un fals naţionalism, astfel încât să le surpe cu totul încrederea în ei ca neam. Să nu uităm că serviciile secrete erau infiltrate încă din perioada interbelică cu agenţi ruşi sau occidentali, care nu putea să lucreze decât pentru disoluţia neamului.
Mize false
Credeţi că de la sine au renunţat mănăstirile româneşti în timpul comunismului la slujbele de noapte, la privegheri, la spovedania şi împărtăşania mai deasă? Nu, toate făceau parte din programul de slăbire a vieţii bisericeşti. Biserica se dorea de către comunişti o simplă instituţie filantropică, iar monahismul curăţat de „misticisme”, adică de lucrarea Tainelor, de viaţa ascetică şi profunzimea căutărilor, trebuia să devină un fel de C.A.P. sau un obiectiv turistic, ori o „rezervație antropologică”, după cum ne spunea Părintele Petroniu, Stareţul Mănăstirii Prodromu din Sfântul Munte.
Ieşiţi din reeducarea comunistă, cu o conştiinţă de sine alterată, cu o identitate creştină şi culturală cvasi-necunoscută, dar cu o adulaţie față de tot ce este Occident (şi asta cultivată de Securitatea vizionară ce anticipa căderea comunismului), poporul român nu ştia că un alt plan de reeducare îi era hărăzit de către păpușarii lumii.
Desigur, noua fază trebuia să conducă la o disoluţie şi mai accentuată a identităţii şi valorilor. Ba mai mult, pe fondul unui complex faţă de Occident, hipertrofiat de „marii” intelectuali ai ţării, românii au fost determinaţi să accepte tacit toate măsurile de distrugere a economiei româneşti şi de înstrăinare a pământului şi a bogăţiilor naturale. În final, realizând că au rămas fără un loc de muncă, aproape fără ţară, mulţi dintre români au părăsit corabia neamului pentru „minunata” lume a Occidentului, unde au trebuit să o ia de la zero, precum emigranţii secolelor din urmă. Românii își lăsau astfel în urmă propria istorie, cultură şi credinţă, pământul pentru care au murit strămoşii lor şi toate idealurile istoriei noastre, pe care cei mai mulţi nici nu le cunoscuseră vreodată. Astfel că România a pierdut în treizeci de ani mai mulţi români decât în mai toate războaiele prin care a trecut în ultimele sute de ani, industria fiind distrusă atât de mult, de parcă în fiecare mare oraş ar fi fost aruncată o bombă atomică.
De fapt aceasta este una dintre simptomele bolii dezbinării care a fost sădită de-a lungul a câteva sute de ani de duşmanii neamului nostru, care au înţeles că mai lesne este să distrugi poporul dinlăuntru, instaurând războiul fratricid al dezbinării, decât să te lupţi pe faţă cu armele culturii şi ale credinţei. Iar lecţia interbelică nu au uitat-o. Românii pot renaşte istoric şi pot să-şi dovedească forţa şi măreţia ca popor, devenind prin aceasta concurenţi, şi chiar periculoşi, prin modelul valoric pe care-l pot impune în lume. De aceea, nu întâmplător am ajuns să ne luptăm cu noi înşine, pierzând din vedere interesul nostru comun ca neam.
Ce ne rămâne de făcut?
Desigur, este un drum lung pe care trebuie să pornim, conştienţi că numai împreună cu Dumnezeu putem ajunge la destinaţie. Aceasta înseamnă, întâi de toate, să ne naştem copiii pe care El ni-i dăruieşte, să-i creştem şi să-i educăm în valorile neamului, dar şi în cele ale culturii universale, în credinţa ortodoxă, departe de mediile disolutive ale comunicării în masă. Să ne cunoaştem istoria şi să ne cinstim Sfinţii şi înaintaşii. Să credem în valorile româneşti, descoperindu-le în firea românească atât de bună, în omenia, modestia, dragostea de aproapele pe care şi străinii le-au recunoscut dintotdeauna poporului nostru. Da, trebuie să ne trezim şi să luăm totul de la capăt! Nimic nu e prea târziu cât timp Domnul mai îngăduie curgerea istoriei.
Dar trebuie să punem început bun – în fiecare zi a vieţii noastre, un nou început!
Gheorge Fecioru
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 183 (aprilie 2024)
