– Gheronda, ce anume mă va ajuta să nu osândesc?
– Oare întotdeauna toate sunt aşa cum le gândeşti tu?
– Nu.
– Ei, atunci să spui: „Nu gândesc întotdeauna corect; de multe ori greşesc. Iată, în cazul acesta am gândit aşa, dar s-a dovedit că nu aveam dreptate. În cazul celălalt am judecat într-un fel, dar m-am înşelat, şi astfel l-am nedreptăţit pe celălalt. Aşadar nu trebuie să ascult de gândul meu”. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, a avut cazuri când s-a înşelat în judecata sa. Dacă-şi aduce aminte de cazurile când a judecat şi s-a înşelat, atunci va evita să osândească. Dar chiar dacă nu s-a înşelat niciodată, ci a avut dreptate, de unde ştie intenţiile celuilalt? Ştie cum s-a petrecut un lucru sau altul? Să nu tragem uşor concluzii.
Şi eu, când eram tânăr, osândeam la tot pasul. Pentru că trăiam cu puţină luare-aminte şi aveam o falsă evlavie, judecam tot ceea ce mi se părea a fi greşit. Căci, atunci când cineva trăieşte în lume puţin mai duhovniceşte, poate vedea multe cusururi la ceilalţi, şi mai deloc virtuţile. Pe cei care cultivă virtutea nu-i poate vedea, deoarece trăiesc în ascuns, dar îi vede pe cei care fac neorânduieli şi îi osândeşte. „Ăsta face aşa, ăla păşeşte aşa, celălalt priveşte aşa…”.
Ştiţi ce am păţit odată? Am plecat cu un cunoscut de-ai mei ca să participăm la Sfânta Liturghie la o mănăstire de la Monodendri, aflată la nouă ore distanţă de Koniţa. Când am intrat în Biserică, cunoscutul meu s-a dus la strană ca să cânte, iar eu am intrat în strana din spatele psaltului; urmăream de acolo slujba şi psalmodiam încet. La un moment dat a venit o femeie destul de tânără îmbrăcată în negru, s-a aşezat lângă mine şi mă privea continuu. Mă privea şi îşi făcea cruce. Mă privea şi îşi făcea cruce… Începusem să mă tulbur. „Măi, spuneam în sinea mea, ce soi de om o fi şi femeia asta? De ce mă priveşte cu atâta neruşinare tocmai în Biserică?”. Eu nici pe surorile mele nu le vedeam când treceau pe lângă mine pe drum. Se duceau apoi şi se plângeau mamei mele: „M-am întâlnit cu Arsenie[1], spuneau ele, dar nu mi-a vorbit!”. „Bine, îmi spunea mama, te întâlneşti pe drum cu surorile tale şi nu le vorbeşti?”. „Oare eu mă uit să văd dacă cea care trece pe lângă mine este sora mea? i-am spus eu. Avem o mulţime de rude[2]. N-am altă treabă de făcut?”. Vreau să spun că la astfel de extreme ajungeam. Să treacă pe lângă tine sora ta şi să nu-i vorbeşti! În sfârşit… De îndată ce s-a terminat Sfânta Liturghie, femeia aceasta în negru s-a dus şi l-a rugat pe preot să-mi spună să merg acasă la ea, deoarece semănam mult cu fiul ei care fusese ucis în război. Când am ajuns la casa femeii, am văzut fotografia fiului ei. Într-adevăr, semănam de parcă am fi fost fraţi. Sărmana femeie mă privea în Biserică şi îşi făcea cruce ca şi cum l-ar fi văzut pe fiul ei. Iar eu îmi spuneam: „De ce mă priveşte femeia asta astfel tocmai în Biserică, fără nicio frică de Dumnezeu?”. Însă după aceea ştiţi cât de mult m-a schimbat lăuntric această întâmplare? „Ia te uită, mi-am spus, tu să ai astfel de gânduri cum că cine ştie ce fel de femeie este de nu se ruşinează deloc în Biserică…, iar ea, sărmana, îşi pierduse copilul şi era îndurerată!”.
Altă dată l-am judecat pe fratele meu care pe atunci era militar. Furierul unităţii îmi trimisese un mesaj: „I-am dat fratelui tău două bidoane cu untdelemn. Ce s-a întâmplat cu ele?”. „Dar el, am spus în sinea mea, aducea acasă soldaţi şi-i găzduiam. Cum de-a făcut asta acum, să ia untdelemn de la armată?”. Şi îndată, plin fiind de indignare, i-am scris fratelui meu o scrisoare. Iar el mi-a răspuns: „Bidoanele să le ceri de la paraclisierul Bisericii din vale!”. Acesta trimisese untdelemnul în Koniţa la Biserica din vale, fiindcă era săracă. „Bravo, Paisie! mi-am spus atunci.
Cealaltă dată ai judecat-o pe acea sărmană, iar acum pe fratele tău. Altă dată să nu mai judeci pe nimeni!”. Vreau să spun că atunci când vedeam că mă înşelam în judecata mea, mă cercetam pe mine însumi: „În cutare situaţie am spus despre celălalt că a acţionat într-un fel, dar lucrurile stăteau altfel. Altă dată am tras o concluzie, dar era greşită”. În felul acesta m-am pus pe mine însumi la punct. „Altă dată, mi-am spus, nu vei mai judeca deloc! S-a terminat! Ai mintea strâmbă şi pe toate le vezi anapoda. Caută să devii un om corect!”. După aceea, când mi se părea ceva strâmb, îmi spuneam: „Cred că altfel stau lucrurile aici, dar eu sunt cel care nu înţeleg bine. Ori de câte ori am pus gândul de-a stânga, m-am înşelat”. Am ajuns să-i îndreptăţesc pe toţi abia când am început să mă scârbesc de mine însumi; pentru ceilalţi găseam în[1]totdeauna circumstanţe atenuante şi numai pe mine mă judecam. Dar dacă omul nu se supraveghează pe sine, pe toate le tratează cu nepăsare, iar apoi la Judecată nu va avea cuvânt de îndreptăţire. Este nevoie de bărbăţie ca să tai obiceiul de a osândi[3].
Aşadar:
Pune început bun! STOP.
STOP gândurilor de judecată! Amin.
Îţi doresc o bună curăţire a minţii şi a inimii.
Amin.
[1] Numele de botez al Stareţului.
[2] Stareţul avea şapte fraţi. În acea vreme cele trei surori mai mari ale lui îşi întemeiaseră deja familie.
[3] Stareţul a scris aceste cuvinte sub forma unei telegrame către o soră începătoare.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
