Preot Ioan Bădiliță
E fain să-l citești pe Platon sau pe Marcus Aurelius, dar să vezi câtă filosofie e la un priveghi, când, în liniștea serii, intru în căsuța răposatului ca într-o altă dimensiune a realității, una care nu mai e guvernată de timpul liniar, ci de hora flăcării toiagului în sensul invers al acelor ceasornicului.
Imaginează-ți: un trup așezat ca un bebeluș în leagăn, Icoana Maicii lipită de pieptul nemișcat, suspine învăluite în spiralele fumului de tămâie – totul a devenit o rugăciune, o poetică a spațiului dintre noi și cel adormit.
La momentul Evangheliei, toți cei prezenți se așază din reflex în genunchi. E o tăcere atât de profundă, încât poți auzi inimile bătând și lacrimile căzând pe covor.
Citesc, aproape șoptit: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră… Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc, nici nu torc…”
La plecare, mă întreb în gând: Ce e viața, Ioane? Și mai arunc o privire pe Icoana de pe piept, și-mi răspund: Nu, nu CE e viața! CINE e viața, asta e întrebarea. E Viața din inima morții…
