Preot Ioan Istrati
Hristos e Om adevărat și Dumnezeu adevărat. O singură Persoană în care se unesc nemestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit firile.
Dumnezeirea Lui e ascunsă în smerenie infinită îndărătul firii omenești, așa încât Hristos lucrează omenește cele dumnezeiești și dumnezeiește cele omenești. Firea Lui Dumnezeiască nu poate fi privită de om, căci omul ar muri de frică, de măreție și de bucuria cu care inima i-ar sparge pieptul de dor. Ea stă ascunsă din iubire în firea firavă a Mântuitorului, care flămânzește, însetează, asudă, e ostenită, și le lucrează toate ca noi și pentru noi, afară de păcat, iubindu-ne infinit. Oamenii care L-au zărit doar pe Dumnezeu, ca Moise care a văzut spatele Lui, sau ca Ilie care L-a simțit în adierea lină, n-au mai putut să moară. Ființa lor s-a schimbat cutremurându-se de iubire și au trăit apoi doar pentru a-și aminti acea clipă supremă de lumină.
Hristos Se schimbă la Față, arătând celor trei Ucenici slava Lui dumnezeiască. Inimile lor se sparg în lacrimi și viata lor se schimbă definitiv, ca a tuturor Sfinților care au văzut lumina taborică rugându-se în inimă. Fiecare respirație a lor devine un suspin, ca o mireasmă de dor necuprins pentru fața lui Dumnezeu. Sfinții care L-au văzut pe Dumnezeu au ars ca ardere de tot în inima lor, și toate bogățiile acestei lumi putrede le-au socotit gunoi, și au lăsat avere, și neam, și funcții, și familie, plecând să se stingă de dor, de încă o clipă în lumina Feței lui Hristos. Pentru ei totul a devenit nimic. S-au îndrăgostit de Dumnezeu și fiecare gură de aer pe care au inspirat-o a fost o șoaptă de dorire dumnezeiască. Au devenit ruguri aprinse pe care ardea Harul Lui, nemistuindu-i.
Hristos Se arată ca Soarele dreptății și fața Lui devine ca lumina, ca Ucenicii să nu vadă lacrimile Lui de iubire infinită. Moise și Ilie, Legea și Proorocii, Sinaiul și Horebul, munții cei sfinți ai umanității se închină Muntelui celui nesfârșit: Fiul lui Dumnezeu.
Schimbarea la Față e reperul, dovada, modelul, prin care trebuie să-L privim și să-L dorim pe Dumnezeu. Trebuie să căutăm Fața Lui de lumină, să ne îndrăgostim de inima Lui străpunsă pentru noi, să ne fie dor de prezența Lui.
Oamenii care L-au văzut în rugăciune s-au oglindit în ochii Lui și n-a mai fost nimic în cer și pe pământ ceva mai de preț decât iubirea Lui. Și așa au ajuns Sfinți.
Un călugăr nevoitor s-a afundat într-o pădure de lângă mănăstire și acolo o pasăre din Rai, neasemuit de frumoasă, i-a cântat atât de minunat, că s-a topit de admirația sublimului ei. Și după un ceas, s-a întors la Schit, și a văzut un turn mare în fața lui, și zidurile schimbate. Și a întrebat și nimeni nu-l mai cunoștea. Făcându-se cercetare de către stareț, au văzut că trecuseră 200 de ani de când un Cuvios cu numele lui plecase, dispărând în pădure. 200 de ani stătuse ascultând pasărea Raiului și lui i se păruse doar un ceas. Și făcându-se un vânt necuprins, călugării au văzut cum bătrânul se preface în țărână. Și a adormit în mâinile lui Dumnezeu.
Această lumină, această mireasmă, acest dor imens sunt cele ce străfulgeră în istorie prin rugăciune. Schimbarea la Față a lui Hristos e de fapt Adevărul ființei și slavei Sale, dovedirea Dumnezeirii Sale, proorocia Jertfei Sale și începătura devenirii noastre în lumină, prin Harul lui Dumnezeu.
