Şarpele care nu iese…

Odată într-o pustie trăia împreună cu ucenicul său un ieromonah, a cărui faimă de duhovnic iscusit se răspândise pretutindeni. Mulţi din diferite oraşe mergeau să-l afle şi să-şi mărturisească păcatele înaintea lui. Printre aceştia, într-o zi, şi-a târât paşii până acolo şi un mare păcătos.

Acest om era împovărat cu un păcat foarte mare, care îl îngrozea şi pe el însuşi. Pentru aceasta şovăia mereu neîndrăznind să-l mărturisească la duhovnic. Dar fiindcă odată cu trecerea timpului glasul conştiinţei îl mustra tot mai mult, s-a hotărât să-l cerceteze pe duhovnicul eremit, fără cea mai mică amânare. Însă, atunci când a sosit clipa să-şi mărturisească păcatul s‑a aflat într‑o situaţie foarte dificilă. Toate celelalte păcate le-a mărturisit cu uşurinţă, unul după altul, dar păcatul său cel mai mare, pentru care şi venise de fapt la duhovnic, nu a avut curajul să-l descopere. Îşi deschidea adeseori gura ca să-l spună, dar o închidea îndată, fără să reuşească însă a-şi mărturisi păcatul. Înlăuntrul său două puteri se luptau între ele. Una o izgo­nea pe cealaltă, care atunci când era gata să plece, se întorcea iarăşi. Iar aceasta s-a petrecut până când în cele din urmă acel om s-a supus puterii răului şi nu şi-a descoperit păcatul său cel mai mare, deşi pe toate celelalte le mărturisise.

Şi astfel, acel om a plecat cu conştiinţa mai împovărată decât o avusese atunci când venise la duhovnic.

După Mărturisire duhovnicul se pregătea să se retragă la chilia sa. Atunci s‑a apropiat de el credinciosul său ucenic şi i‑a spus:

– Părinte, aş vrea să vă descopăr vedenia pe care am avut-o cu puţin timp mai înainte.

Atunci când duhovnicul a încuviinţat, monahul a început să povestească următoarele:

– În timp ce stăteaţi de vorbă cu acel necunoscut sub finic, eu citeam puţin mai departe o carte de suflet folositoare. Deoarece purtaţi epitrahil, am înţeles că acela voia să se mărturisească. În clipa în care am vrut să-mi continui lectura, am văzut deodată un lucru înfricoşător. Am văzut ieşind din gura celui care se mărturisea ceva ca un şarpe… Însă nu aceasta este ceea ce mi-a pricinuit frică mare, ci altceva. Un cap de şarpe foarte mare s-a ivit pe neaşteptate din gura omului, iar apoi, după puţin timp, s-a retras iarăşi în trupul lui. De trei ori s-a repetat această privelişte, dar în cele din urmă şarpele a rămas înlăuntrul omului, fără să mai scoată vreodată capul lui cel mare. Atunci cu uimire am văzut şi pe ceilalţi şerpi, care între timp căzuseră într-o stare de amorţeală, miş­cându-se cu vioiciune şi intrând iarăşi în om, plini de bucurie.

După cele povestite de ucenicul său duhovnicul a avut o presimţire rea, care îi spunea că acel creştin, pe care acum îl cău­ta împreună cu ucenicul său pe întinderea pustiului, a pătimit ceva foarte rău. Într-adevăr, aşa se şi petrecuse. Mergând pe urmele lui au izbutit în cele din urmă să-l găsească. Zăcea mort întins pe nisip. Cu ochii plini de lacrimi, cei doi au îngenuncheat lângă el şi L-au rugat pe Dumnezeu să le descopere ce s-a întâmplat cu sufletul lui. Şi aşa cum se rugau, au văzut pe neaşteptate o mulţime nenumărată de şerpi care îl împresurau pe cel mort şi se târau pe deasupra lui. Dintre aceştia se deosebea unul care era de o mărime neobişnuită şi de o sălbăticie nespusă. Pentru o clipă ochii celui mort s-au deschis, iar din gura lui s-a auzit o voce spunând:

– Este prea târziu, părintele meu. Judecătorul m-a osândit la osândă veşnică pentru marele păcat pe care l-am lăsat nemărturisit…

Şi îndată după aceste cuvinte mortul şi-a închis ochii rămânând fără suflare şi fără glas.

Atunci au înţeles că ceea ce văzuseră fusese o vedenie.

Când au vrut să plece era deja noapte. Deodată peste întinderea nesfârşită a pustiei a răsunat vocea tremurândă şi îndurerată a duhovnicului:

– Aş vrea să mă adresez în această clipă tuturor locuitorilor pământului şi să strig cu toată puterea: „Fiii mei, luaţi aminte să fiţi sinceri la Mărturisire! Păcatul este şarpe purtător de moarte care mistuie măruntaiele noastre atunci când rămâne multă vreme înlăuntrul nostru. Pilda acestui om ar trebui să o afle toată lumea. Adică să vadă că un singur păcat, atunci când rămâne nemărturisit, este în stare să ducă pe om la pierzarea sufletului”.

Extras din Greşit-am Ţie, Dumnezeul Meu, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc!– Ieromonahul Cosma, Editura Evanghelismos.

Total
171
Shares
Previous Post

Nedreptatea din spațiul virtual la rubrica comentarii

Next Post

Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

Related Posts