Pentru ca omul să înceteze să facă un păcat, trebuie să încerce să evite orice prilej care pricinuieşte acest păcat. Beţivul, de pildă, dacă vrea să se ajute pe sine şi să nu mai bea, nu trebuie să treacă nici măcar pe dinaintea tavernei. Este nevoie de puţină străduinţă şi de intenţie bună, iar Bunul Dumnezeu ne va ajuta să depăşim greutăţile. Să spunem că cineva are o patimă. O recunoaşte, se nevoieşte s-o taie, se pocăieşte, se smereşte. Intenţia ce o are ca să-şi taie patima sa Îl vesteşte pe Dumnezeu, Care îl ajută. Dar dacă nu depune străduinţă ca să se schimbe şi continuă să păcătuiască, atunci Dumnezeu cum să-i dea Harul Său? Harul lui Dumnezeu nu vine într-o stare greşită, pentru că lucrul acesta nu l-ar ajuta pe om. Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar fi dat Harul Său şi diavolului.
Omul care nu mai vrea să rămână în căderea sa, în gândurile lui păcătoase, ci se pocăieşte pentru greşelile lui şi se nevoieşte să nu mai păcătuiască, primeşte Harul lui Dumnezeu şi este ajutat. Însă atunci când nu există pocăinţă şi păcatul este considerat modă, aceasta este o stare demonică.
– Părinte, cum s-a mântuit unul din cei doi tâlhari care a fost răstignit împreună cu Hristos?
– Acela a urcat pe zid şi a sărit în Rai! Pocăinţa tâlharului Raiul a deschis[1]. Adică a furat şi Raiul prin marea lui pocăinţă.
– Părinte, dacă cineva şi-a schimbat viaţa şi nu mai rămâne în vechile lui obişnuinţe păcătoase, dar uneori mai cade în vreunul din vechile lui păcate, asta înseamnă că nu are pocăinţă?
– Ei, dacă depune străduinţa care trebuie şi totuşi mai cade, are o oarecare circumstanţă atenuantă. La început nu este tocmai uşor. Dar atunci când cineva îşi dă seama cu adevărat cât de grav este ceea ce a făcut, nu va mai cădea.
Mai demult exista pocăinţă sinceră. Atunci când cineva se pocăia, nu se mai întorcea înapoi. Îmi aduc aminte cât m-a ajutat o femeie prin pocăinţa ei adevărată. Avea atât de multă zdrobire, încât nici nu vorbea. Se îmbrăcase în negru – era ca o călugăriţă – şi îngrijea de o bisericuţă unde aprindea candelele… Chiar şi numai când o vedeai, te foloseai mult. Acum însă îi văd pe câte unii care, de îndată ce îşi schimbă puţin viaţa, încep să facă pe dascălii cu alţii, deşi înăuntrul lor există încă omul lor cel vechi. Desigur, să se pocăiască cineva, să-şi înceteze viaţa sa cea păcătoasă de până atunci şi să înceapă să trăiască duhovniceşte, toate acestea constituie ajutoare eficiente şi pentru ceilalţi. Însă din acea stare în care se află să se prezinte imediat ca om duhovnicesc şi să înceapă să predice, ei bine, aceasta este înşelare.
– Adică, Părinte, ei fac aceasta cu intenţia să-i ajute pe ceilalţi?
– Da, ca să-i ajute. Însă în spatele acestei acţiuni a lor, mai ales dacă erau întrucâtva şi cunoscuţi în lume, se ascunde gândul cel mândru: „Acum oamenii vor înceta să mai vorbească despre Karaiskaki şi Kolokotroni[2] şi vor discuta despre mine”. De aici poţi înţelege cât de greşit merg unii ca aceştia. Dacă îşi simt cu adevărat greşeala lor, pentru un interval de timp ei nu trebuie s-o uite şi să se încurajeze, ci să ia aminte tot mai mult. Iar atunci când le trec diferite idei sau gânduri din viaţa lor de mai înainte, să le alunge ca pe nişte gânduri de hulă. Şi dovada că nu le mai primesc este că organismul se împotriveşte. Adică trebuie să aibă cineva multă smerenie şi să se fi îngreţoşat de toate cele vechi ca să se schimbe cu adevărat. Dacă din viaţa lui de mai înainte mai păstrează ceva pe care el îl consideră bun, le întinează şi pe celelalte. Din clipa în care are fie şi cea mai mică părere bună despre omul său cel vechi, Dumnezeu nu ajută şi orice ar face nu este curat.
– Părinte, atunci când cineva îşi schimbă viaţa, trebuie să se îngrijească să îndrepteze gândul ce l-au avut mai înainte ceilalţi despre el?
– Nu va căuta în chip egoist să îndrepteze gândul celorlalţi, ci va căuta să se îndrepte el însuşi şi atunci se vor schimba de la sine şi gândurile acelora. Dacă pata pricinuită de viaţa lui păcătoasă va rămâne în societate sau în mediul lui restrâns, ea se va şterge prin buna lui purtare. Nu este trebuinţă să vorbească nimic, căci va vorbi Dumnezeu prin pocăinţa lui.
[1] Ipacoi, glasul I.
[2] Conducători şi eroi naţionali ai grecilor în războiul de eliberare dus împotriva turcilor care a început în 1821. (n. ed. rom.)
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
