Sistemul de educaţie şi învăţământ alternativ Waldorf este o creaţie a părintelui antroposofiei, Rudolf Steiner. Pentru a înţelege bazele teoretice şi practice ale acestei pedagogii alternative trebuie să urmărim mai întâi succint personalitatea şi concepţiile lui Steiner. Acesta s-a născut în 1862 la Kralievec în Austro-Ungaria ca fiu al unui funcţionar la căile ferate. În 1879 s-a înscris la Viena la Şcoala tehnică şi apoi a intrat în contact cu teosoful Friedrich Eckstein care l-a introdus în teosofie şi misticism. Steiner a fost angajat activ şi în politică, iar în 1890 a lucrat la Weimar la arhiva Goethe ocupându-se de latura ştiinţifică a acestuia. În 1891 şi-a luat doctoratul în filosofie la universitatea din Rostock.
În 1907 Steiner a fost numit secretar general al secţiei germane a Societăţii teosofice. El a introdus în teosofie ideile ocultismului ,,creştin” rozicrucian. În 1906 a înfiinţat loja ocultă Mysteria Mystica Aeterna, ramură a ordinului O.T.O. – Ordo Templi Orientalis. În 1913 s-a produs ruptura cu Annie Besant, conducătoarea Societăţii teosofice, cauzată de prezentarea pe care aceasta o făcea tânărului Krishnamurti ca fiind noul Mesia pe pământ. Urmarea acestei rupturi a fost crearea societăţii antroposofice.
Concepțiile lui Steiner au un caracter neognostic sincretist, înglobând într-o sinteză originală vechi erezii, gnoze, mistere păgâne, cu filosofii contemporane, teorii şi metode ştiinţifice combinate cu misticism oriental. Acestea sunt câteva din temele de bază ale antroposofiei.
Preluând din hinduism teoria universurilor reîncarnate, Steiner vorbeşte despre 7 reîncarnări ale pământului la intervale de 15.120 de ani, actuala fiind a patra. El a preluat din Pseudo Dionisie Areopagitul identic ierarhia cerească, adăugând sub categoria umană regnul animal, respectiv astral, apoi pe cel vegetal, respectiv eteric, şi pe cel mineral, respectiv fizic. La nivelul omului întâlnim tripartiţia neo-platonică: spirit-eu, suflet (germ: Seele) şi corp, care la rândul lor se împart în trei: eul cuprinde Manas, Buddhi şi Atma, sufletul cuprinde sufletul conştienţei, sufletul raţiunii şi sufletul senzaţiei, respectiv voinţă, gândire şi sentiment, iar corpul cuprinde corpul astral, eteric şi fizic. Dezvoltarea culturală a omenirii s-ar produce în perioade de câte 2100 de ani, stabilite după mersul regresiv al soarelui din punctul echinocţiului de primăvară. Astfel, după perioadele „lemuriană” şi „atlanteană”, conform lui Steiner ar urma 7 perioade post-atlanteene legate zodiacal astfel: perioada indiană (7000 – 4900 î.d.Hr.) – guvernată de rac; perioada persană (4900 – 2800 î.d.Hr.) – gemeni; perioada egipteană (2800 – 700 î.d.Hr) – taur; perioada greco-romană (700 î.d.Hr. – 1400) berbec, perioada actuală anglo – saxonă (1400 – 3500) – peştii, urmând apoi perioada americană (3500 – 5600) – vărsător (sic!), culminând cu cea rusă (5600 – 7700) – capricorn .
Istoria pedagogiei Waldorf începe în anul 1919 şi este legată în mod surprinzător pentru neofitul român, de o fabrică de ţigări. Funcţionând datorită profitului scos de pe tutun, fabrica „Waldorf-Astoria” din Stuttgart aparţinea industriaşului Emil Molt, membru al societăţii antroposofice. Denumirea de Waldorf s-a scindat ulterior de cealaltă, permiţând sensibilităţii publicului modern disocierea de toate implicaţiile negative ale noţiunilor legate de tutun şi de industria respectivă, nu mai puţin şi de concluziile la care s-au ajuns astăzi în studiul cancerului. Pedagogia era destinată la început copiilor funcţionarilor şi muncitorilor fabricii. Profesorii veneau din toate domeniile, dar trebuiau să fie familiarizaţi cu principiile antroposofiei.
În 1923 Steiner a ţinut un curs pedagogic la Ilkley, un oraş industrial din nordul Angliei. Iată câteva aspecte esenţiale ale acestui curs:
Pentru început este criticată denumirea de ,,pedagog” deoarece în traducere exactă ar însemna „conducătorul băiatului”, ceea ce ar exclude fetele din învăţământ, conform concepţiei platonice exprimată în dialogul Statul. Criticând punctul de vedere platonic, Steiner acuză pedagogia de până la el de necunoaşterea omului ca întreg, de contradicţiile masculin-feminin cu implicațiile ulterioare ale structuralismului lui L. Strauss, care urmau să fie anulate în școala Waldorf, atât în ceea ce privește elevii, cât și profesorii.
Mai departe Steiner remarcă stadiul actual al civilizaţiei cu cele patru domenii: ştiinţă, artă, religie şi morală, afirmând că la început acestea erau una. Se poate constata şi acum rădăcina comună a ştiinţei şi artei şi în stadiul actual, în care ştiinţa trebuie să fie obiectivă şi imparţială iar arta subiectivă şi arbitrară. Putem adăuga astfel că acesta e punctul de vedere scientist, dar mai nou, sub presiunea noii fizici şi a psihologiei transpersonale, ştiinţa a renunţat la pretenţia obiectivităţii. Această observaţie pare în aparenţă pertinentă şi la obiect, dar nu este decât pe jumătate adevărată. Ideea unui sincretism originar nu este nouă şi nici nu aparţine exclusiv lui Steiner. Ea se bazează însă pe conflictul apărut în Europa apuseană între religie, filosofie, ştiinţă şi artă după epoca Renaşterii. Conflictul acesta este rezultatul secularizării şi tendinţei de autonomie, de emancipare a domeniilor respective de sub tutela bisericii (în cazul concret, al bisericii romano-catolice cu monarhia ei severă şi cu presiunea inchiziţiei şi a teologiei scolastice).
Părintele profesor I. V. Felea a demonstrat clar că aceste contradicţii nu sunt implicite, ci dimpotrivă, starea iniţială a cestor relaţii reciproce era acea de armonie. Putem aşadar afirma inexistenţa acelui sincretism, armonia dintre componentele ce-şi păstrau identitatea şi specificul respectiv.
Ca şi înaintaşii săi eretici sau protestanţi, Steiner încearcă să emită o critică lucidă, clară a aspectelor negative culturale ale mediului şi timpului său: Europa centrală şi apuseană la graniţa secolelor XIX şi XX. Remediul lui Steiner era în principal imaginaţia. Aceasta nu trebuia să fie pentru cei ce o practicau o lume fantastică, ci una reală, obiectivă. Imaginaţia la Steiner este gândirea în imagini care în opinia sa a dat naştere cultului religios.
În copilăria sa la Kralievec (Croaţia) Steiner a participat activ la slujbele catolice, fiind copil în cor (ministrant). Ulterior el a părăsit acest mediu plecând în Austria şi apoi cum am mai arătat în Germania la Berlin, Weimar, Rostock, iar în ultima parte a vieţii s-a stabilit în Elveţia la Dornach lângă Basel. Din punct de vedere confesional, aceasta înseamnă treptat o rupere de mediul catolic şi trecerea în spaţiul protestant şi reformat. Contactele lui Steiner cu biserica romano-catolică s-au înrăutăţit, după cum era de aşteptat în urma teoriilor sale, iar apoi s-au întrerupt total. Ori ceea ce a caracterizat din totdeauna spaţiul protestanto-reformat a fost iconoclasmul, dus la extrem în cadrul sectant neo-protestant. De aici a decurs un sentiment difuz dar pregnant de recuperare a acestui handicap, o nevoie de compensare a cultului uscat şi văduvit de această componentă esenţială. Rudolf Steiner a încercat chiar un anume tip de pictură specific, uşor de recunoscut de către cunoscători, cu anumite acuarele speciale şi trăsături originale. Această ,,iconografie” alternativă a rămas exclusiv în cadrul antroposofic.
Steiner critică din nou, pe bună dreptate, modul materialist ateist de concepţie scientistă a apariţiei universului, a omului considerat animal superior, ruptura dintre ştiinţă şi religie.
Un alt termen folosit de Steiner este inspiraţia. Inspiraţia ca revelaţie divină ce stă la baza religiei îşi are sorgintea în imaginaţie. La începutul secolului XX religia se baza pe tradiţie şi Steiner cere redobândirea stadiului de inspiraţie. El nu foloseşte noţiunea de profeţie, ci introduce noţiunea de „impuls cristic” venit din lumile spirituale pentru trezirea „conştienţei”. Să nu uităm însă că la Steiner, Cristos nu înseamnă acelaşi lucru ca în teologia creştină, ci desemnează un principiu solar gnostic.
Consecvent principiului tripartit enunţat la început, principiu ordonat şi ierarhic, după cum există corp fizic, eteric şi astral, Steiner plasează după imaginaţie şi inspiraţie un al treilea mod de iluminare spirituală, cel mai înalt: intuiţia, singura capabilă să-l pună pe om pe calea adevăratei cunoştinţe spirituale şi morale. Este iarăşi de prisos a aminti comentariul părintelui Stăniloaie asupra termenului de „intuiţie”. După cum se observă, avem de-a face cu un element de donatism, antiluteran, combătut deja la vremea sa de Fericitul Augustin, dar în acest caz putem observa efectul contrar al predestinării, reluat după cum se ştie de Calvin. Curentul new age îl citează adesea pe Steiner printre precursorii săi, iar concepţiile sale se regăsesc în mod previzibil împletite şi cu celelalte surse de inspiraţie ale mişcării.
Sursa: Dan Badulescu – Ortodoxie si erezie. Studii si articole
