Scopul mănăstirilor este duhovnicesc

Monahul se îngrijeşte de mântuirea sa şi de mântuirea tuturor celor vii şi morţi. Pentru monah, dragostea adevărată, cea dumnezeiască, se află înlăuntrul durerii pentru mântuirea sufletului său şi pentru mântuirea întregii lumi. Sufletul afierosit al monahului contribuie nu numai la mântuirea casnicilor lui, ci chiar şi la cea a consătenilor lui. De aceea în Asia Mică exista o tradiţie bună ca în fiecare neam să fie cel puţin un monah, ca să se roage pentru toţi. În Farasa, atunci când cineva se făcea monah, prăznuia tot satul. „Va ajuta tot satul”, spuneau ei.

Desigur că monahul nu va spune niciodată: „Să mântuiesc lumea”, ci se va ruga pentru mântuirea întregii lumi, precum şi pentru a sa. Iar când Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunea lui şi va ajuta lumea, monahul nu va spune: „Eu am mântuit lumea”, ci „Dumnezeu a mântuit lumea”. Monahul trebuie să ajungă la o astfel de măsură, încât să spună: „Dumnezeul meu, nu Te uita la mine, nu mă milui pe mine, ci lumea Ta”. Nu pentru că el n-ar avea nevoie de mila lui Dumnezeu, ci pentru că are multă dragoste pentru lume.

– Părinte, până la ce punct trebuie ca monahul să se lase pe sine, ca să ajute lumea?

– Până acolo unde vede că oamenii se folosesc. Dacă mă las pe mine cu desăvârşire în mâna mirenilor, voi deveni şi eu mirean. Când un monah, chipurile ca să ajute lumea, face lucruri ce nu se potrivesc monahismului, atunci mirenii nu se folosesc. Un călugăr poate, de pildă, să o facă pe taximetristul în mod desăvârşit. Nu va lua bani, va spune şi lucruri duhovniceşti la lume, dar acesta nu este lucru călugăresc. Afli uneori monahi care au duh lumesc şi mireni care au duh monahicesc. De aceea Hristos va spune în cealaltă viaţă: „Scoate tu schima şi dă-i-o celuilalt!”. Mireanul se sfinţeşte atunci când doreşte viaţa monahală, în timp ce monahul se osândeşte atunci când o doreşte pe cea lumească.

– Oare va înţelege aceasta cel ce nu are o aşezare duhovnicească bună?

– Chiar dacă nu înţelege, dar dacă ceva e greşit, nu va avea pace deplină şi odihnă înlăuntrul lui. În oricare lucru ce nu se potriveşte monahismului, sufletul lui nu va afla odihnă. Iar din clipa în care sufletul lui nu simte odihnă, trebuie să caute ce anume este de vină.

Un cunoscut de-ai mei s-a dus la o mănăstire, iar după aceea mi-a spus: „Acolo este fabrică. Stareţa este bună de trimis la Monastiraki[1] să vândă nasturi. Pentru treaba aceasta este perfectă”. Dacă mănăstirea este fabrică, după aceea devine unitate, apoi supermarket, şi în cele din urmă Makro[2]. Sărmanii mireni vor de la noi, monahii, ceva mai înalt, iar pentru ca să reuşim aceasta trebuie să evităm orice mângâiere omenească.

Scopul mănăstirilor este duhovnicesc şi de aceea nu trebuie să existe în ele elementul omenesc, ci cel ceresc, pentru ca sufletele să fie inundate de dulceţi paradisiace. În cele lumeşti nu ne putem lua la întrecere cu mirenii, deoarece în acest domeniu mirenii au mai multe mijloace. O mănăstire, atunci când trăieşte duhovniceşte, ştiţi cât de mult pune lumea pe gânduri? Dacă există evlavie, frică de Dumnezeu şi nu există logică lumească şi nici duh negustoresc, aceasta este ceea ce îi mişcă pe mireni. Dar din păcate duhul negustoresc intră încet-încet în măduva monahismului. A venit un călugăr la Colibă care împletea metanii. „Sfinţia Ta”, îmi spune, „metaniile le dai de binecuvântare. Eu aceasta de 33 de boabe o pot vinde şi cu 500 de drahme. Şi n-o fac aşa ca Sfinţia Ta. Eu, de îndată ce termin boabele, o tai şi o cos puţin, ca să nu pierd lână. Iar bucata ce rămâne, o folosesc la cruce, cos capetele, nu pun nici bilă şi câştig mai mult”. „Bre, nu ţi-e ruşine?”, îi spun. „Nu înţelegi că ai în tine duh negustoresc? Sunt călugăr din 1950, dar pentru prima oară aud astfel de vorbe!”.

– Părinte, puţini oameni sunt maturizaţi duhovniceşte, care pot ajuta lumea.

– Da, din păcate, există puţini! Ce să facă şi lumea după aceea? Ştii cât mă rog ca Dumnezeu să ridice oameni corecţi, care să poată ajuta lumea? Sărmanii oameni se mulţumesc numai să-i compătimeşti puţin şi să nu-i exploatezi; nimic altceva nu vor. În lume se află în război continuu şi simt nesiguranţă, însă atunci când se duc la o mănăstire unde se vieţuieşte corect, se folosesc, pentru că simt siguranţă şi aceasta le dă curaj ca să-şi continue lupta lor.

În aceşti ani grei oamenii nu au atâta nevoie de hrana materială, pe cât de cea duhovnicească. Adică lumea nu are nevoie atât de pâine – deşi nici aceasta, din păcate, peste puţin nu va mai exista posibilitatea ca să i se ofere – cât de ajutor duhovnicesc. Să căutăm să ajutăm cu rugăciunea toată lumea. Să ajutăm o familie, de pildă, să nu se destrame, o mamă să-şi crească în chip corect pe sărmanii ei copii. Să sprijinim puţin pe cei ce au evlavie.

[1] Suburbie a Atenei.

[2] Cel mai mare supermarket din Salonic.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.