Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969
Cuvioase părinte Haralambie,
Deoarece văd marea tulburare care se întâmplă în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări susţinătoare ale unirii şi din pricina contactelor patriarhului cu papa, m-a durut şi pe mine ca fiu al ei şi am socotit că este bine, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi această epistolă, ca un fir de aţă, ca să fie şi folosită pentru a coase veşmântul sfâşiat al Maicii noastre. Cred că veţi avea dragostea s-o folosiţi prin intermediul ziarului vostru religios. Vă mulţumesc.
Aş vrea mai întâi să cer iertare de la toţi, pentru faptul că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred c-o să înţeleagă toţi că cele scrise de mine nu sunt decât o adâncă durere de-a mea pentru atitudinea şi dragostea lumească, din păcate, a părintelui nostru Atenagora. După cum se pare, a iubit o altă femeie modernă, care se numeşte Biserica Papală, fiindcă Maica noastră Ortodoxă nu-l impresionează, pentru că este foarte decentă. Această dragoste, care a fost auzită din Constantinopol, a găsit ecou în mulţi fii de-ai săi. De altfel acesta şi este duhul epocii noastre: familia să piardă sensul ei sfânt din pricina acestor feluri de iubiri, care au ca scop destrămarea, nu unirea.
Cam îmbrăcat cu o asemenea iubire lumească a ajuns şi patriarhul nostru la Roma. Pe când ar fi trebuit să-şi arate iubirea nouă, fiilor lui, şi Maicii noastre Biserica, acesta, din păcate, şi-a trimis iubirea foarte departe. Rezultatul a fost să-i mulţumească pe toţi fiii lumeşti, care au această iubire lumească, însă ne-a smintit foarte mult pe noi, fiii Ortodoxiei, mici şi mari, care avem frică de Dumnezeu.
Spre întristarea mea, din câţi susţinători ai unirii am cunoscut, n-am văzut vreunul care să aibă nici miez duhovnicesc, nici coajă. Ştiu însă să vorbească despre iubire şi unitate, pe când ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.
Aş vrea să-i rog fierbinte pe toţi fraţii noştri care susţin unirea: întrucât problema unirii Bisericilor este ceva duhovnicesc şi avem nevoie de iubire duhovnicească, să-i lăsăm să se ocupe de ea pe cei care L-au iubit mult pe Dumnezeu și sunt teologi, cum au fost Părinţii Bisericii, care s-au oferit în întregime pe ei slujirii Bisericii şi au aprins focul iubirii lui Dumnezeu, şi nu pe jurişti. Să ştim că nu există doar legi naturale, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, urgia ce va să vină a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată prin adunarea păcătoşilor (căci vor suferi o îndoită urgie), ci prin pocăinţă şi păzirea poruncilor Domnului.
De asemenea, să ştim bine că Biserica noastră Ortodoxă nu are nicio lipsă. Singura lipsă care apare este lipsa ierarhilor şi preoţilor serioşi, cu principii patristice. Aceştia sunt puţini şi aleşi. Insă acest lucru nu trebuie să ne neliniştească. Biserica este a lui Hristos şi El o cârmuieşte. Nu este templu zidit din pietre, nisip şi ciment de către cuvioşi, care să poată fi distrus de focul barbarilor, ci este însuşi Hristos. „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Domnul, la timpul potrivit, îl va arăta pe Marcu Evghenicul şi pe Grigorie Palama, pentru a-i aduna pe toţi fraţii noştri smintiţi, pentru a mărturisi credinţa ortodoxă, pentru a statornici Tradiţia şi a da bucurie mare Maicii noastre.
în vremea noastră vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi laici, s-au îndepărtat de ea, din pricina susţinătorilor unirii. Sunt de părere că nu e deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când patriarhul greşeşte. Dinăuntru, aproape de Maica Biserică, fiecare are datoria să se lupte în felul lui. Să nu-l mai pomenească pe patriarh, să se dea deoparte şi să facă Biserica lor, calomniindu-l pe patriarh, acestea sunt lucruri absurde.
Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor de-a lungul vremurilor ne despărţim şi facem Bisericile noastre – Dumnezeu să ne apere! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. E uşor pentru cineva să se despartă, dar e greu să se întoarcă. Din păcate, avem multe „biserici” în vremea noastră. Au fost alcătuite fie de grupuri mari, fie de o persoană. Deoarece se întâmplă ca chilia unora (vorbesc despre cele care se petrec în Sfântul Munte) să aibă şi biserică, au crezut că pot face Biserica lor independentă. Dacă susţinătorii unirii dau prima lovitură Bisericii, cei de mai sus o dau pe cea de-a doua. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ilumineze pe toţi, şi pe patriarhul nostru Atenagora, ca mai întâi să se realizeze unirea acestor „biserici”, să se făurească linişte între ortodocşii smintiţi, pace şi iubire între Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi abia după aceea să ne gândim la unirea cu alte „confesiuni”, dacă acestea doresc sincer să îmbrăţişeze dogma ortodoxă.
Aş vrea să spun că există şi o a treia tabără în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care, deşi rămân fii credincioşi ai acesteia, nu au armonie duhovnicească între ei. Se critică unul pe altul şi nu se preocupă de nevoinţele lor. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe sinele lor), să vadă ce au spus sau ce au scris, pentru ca mai apoi să se lovească fără milă. Răul care se face este mare, deoarece unul ca acesta pe de o parte îl nedreptăţeşte pe aproapele lui, iar pe de altă parte îl şi înjoseşte în ochii celorlalţi credincioşi. De multe ori sădeşte şi necredinţa în sufletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din păcate, unii dintre noi avem cerinţe absurde de la ceilalţi. Vrem ca ceilalţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca noi. Când cineva nu e de acord cu caracterul nostru, adică este puţin mai îngăduitor sau puţin mai tăios, concluzionăm îndată că nu este om duhovnicesc. Cu toții suntem de folos în Biserică. Toţi Părinţii au slujit acesteia, şi caracterele blânde, şi cele aspre. După cum în corpul omului sunt necesare şi alimentele dulci, şi cele acre, chiar şi cele usturate (fiecare are substanţele şi vitaminele sale), aşa şi în Trupul Bisericii. Toţi sunt necesari. Unul completează caracterul duhovnicesc al celuilalt şi toţi suntem obligaţi să acceptăm nu doar caracterul duhovnicesc al celuilalt, dar şi slăbiciunile pe care le are ca om.
Îmi cer iarăşi iertare de la toţi pentru că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un simplu monah şi lucrarea mea este să mă străduiesc, pe cât pot, să mă lepăd de omul vechi şi să-i ajut pe semeni şi Biserica, prin rugăciunile făcute către Dumnezeu. Dar întrucât au ajuns până la chilia mea veşti întristătoare despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-am îndurerat mult şi am socotit că e bine să scriu cele simtite.
Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să dăruiască harul Său şi fiecare dintre noi ajute în felul lui, spre slava Bisericii noastre.
Cu mult respect către toţi
Monahul Paisie”
Epistola clară şi deosebitoare de mai sus a părintelui Paisie Aghioritul a fost trimisă părintelui Haralambie Vasilopoulos în anul 1969. Deoarece scrisoarea aceasta este serioasă şi sinceră, o publicăm şi în cartea de faţă, pentru atitudinea patristică corectă luată în jurul serioasei probleme duhovniceşti a unirii. Articolul acesta este luat din cartea „Mărturii ale închinătorilor”, Părintele Paisie Aghioritul, voi. I, ed. 3, p. 508, scrisă de părintele Nicolae A. Zurnazoglu.
Grija noastră nu trebuie să fie cum să rămânem ori cum să supravieţuim ca Biserică sau ca neam. Grija noastră este să păstrăm mărturisirea noastră în Biserică şi iubirea noastră către Hristos, cu toate consecinţele vieţuirii morale şi dogmatice, iar toate celelalte Îl privesc pe Domnul nostru.