Pe măsură ce se întâmplă lucruri dumnezeiești”, spunea Cuviosul, „mici la început, apoi mai mari și mai multe, se întărește credința, se încălzește sufletul, crește dragostea. Atunci omul depășește micimile și urcă la înălțime. Înnebunește și este plin de recunoștință față de Dumnezeu, Care Se lasă înduioșat, încât poate să-I ceară orice vrea. Însă nu pentru sine însuși, pentru că, prin acel zbor ceresc al său, și-a aruncat sinele deoparte”. Cuviosul își aruncase el însuși sinele și se ruga lui Dumnezeu numai pentru alții, iar Dumnezeu îi împlinea toate cererile.
Odată, un polițist i-a trimis o scrisoare în care îi cerea să se roage pentru mama lui, care se afla în spital cu tumoare la plămân și suferea mult din pricina dispneei. La câteva zile după trimiterea scrisorii, bolnava, în timp ce se afla în starea între somn și veghe, a văzut o femeie îmbrăcată în negru împreună cu un călugăr, care i-au spus cu multă bunătate și interes: „Nu te neliniști, noi suntem aici și o să te ajutăm”. S-au apropiat de ea, și-au băgat mâinile sub cearșaf și a început să se audă un zgomot ca și cum ar fi tăiat pânză cu briciul. Peste puțin, femeia nu a mai avut dispnee și, în același timp, a fost cuprinsă de multă bucurie. Următoarele analize au arătat că nu mai există nicio tumoare, așa că s-a întors sănătoasă acasă. Când Părintele Paisie a ieșit din Sfântul Munte, polițistul l-a vizitat la Sihăstrie împreună cu mama lui, care, de îndată ce l-a văzut, a spus: „Iată, acesta este Călugărul care a venit la spital împreună cu femeia îmbrăcată în negru și m-au vindecat”.
Un băcan din Xanthi era foarte bolnav și doctorii, fiindcă se temeau că este ceva grav, i-au recomandat să meargă la un spital din Tesalonic. El însă era nehotărât și i-a trimis o scrisoare Părintelui Paisie, cerându-i sfatul. După câteva zile, în vreme ce se afla într-o clinică din Xanthi și starea sa se agrava, deodată a început să se simtă foarte bine. Doctorii s-au mirat de îmbunătățirea stării lui de sănătate și l-au lăsat să se întoarcă acasă. După trei luni, băcanul l-a vizitat pe Cuviosul Paisie, care, de îndată ce l-a văzut, i-a spus cu bucurie: „Ce faci, Teodore? Ai primit scrisoarea mea, nu-i așa? Nu ți-am scris, însă scrisoarea ai primit-o…”. Acela a înțeles îndată ce se întâmplase și s-a cutremurat.
Un francez ortodox nu reușea să se hotărască ce cale să urmeze: monahismul sau căsătoria. Cuviosul i-a spus: „Mergi în Franța și peste două luni o să-ți trimit o scrisoare fără timbre”. Așa s-a și întâmplat. Francezul s-a întors în patria sa și după două luni a primit „scrisoarea”: a cunoscut o tânără, care a primit să devină ortodoxă și cu care, după puțin timp, s-a căsătorit.
Părintele Paisie ar fi vrut să se roage pentru fiecare om care avea nevoie. Într-un timp, a vrut să facă rugăciune pentru cazuri concrete. L-a rugat pe un cunoscut de-al său să-i trimită articole despre evenimente tragice, pe care să le decupeze din ziare. După puțin timp însă, i-a cerut să nu-i mai trimită. „S-a umplut paharul”, i-a spus, „nu mai pot răbda”.
Însă și fără să primească „semnale pentru ajutor”, transmisionistul lui Dumnezeu putea, tocmai din groapa Kalliagrei, să trimită ajutorul ceresc și unor oameni necunoscuți, care se aflau în primejdie la celălalt capăt al pământului. În vara anului 1971, vorbind cu un profesor al Școlii Teologice despre rugăciune, i-a povestit cazul „unui monah”, care, într-o zi, a simțit foarte puternic nevoia de a se ruga pentru un marinar pe care nu-l cunoștea, dar care se afla în primejdie. După câteva ore de rugăciune fierbinte, monahul a simțit o mare bucurie: era vestirea lăuntrică că Dumnezeu ajutase. A trecut ceva timp și a uitat această întâmplare. Și-a adus aminte
însă de ea după câteva luni, când un tânăr, care l-a vizitat împreună cu alți închinători, l-a privit puțin cu luare aminte și îndată l-a îmbrățișat și i-a spus emoționat: „Sfinția Ta, Părinte, ai fost cel care te rugai pentru noi când ne primejduiam să ne înecăm în marea Chinei de Sud. Te-am văzut toți pe marginea prorei cu mâinile întinse spre Cer. Sfinția Ta erai, nu mă înșel”. Din felul și din amănuntele povestirii, profesorul și-a dat seama că „monahul acela”, căruia i se întâmplase aceasta, era tocmai Părintele Paisie.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos.
