Povesteau ucenicii avvei Visarion că viaţa lui fusese aşa ca a unei păsări din văzduh, unui peşte în apă sau unei jivine de pe uscat, netulburată şi fără de griji. Nici grija locuinţei n-a avut-o, nici dorinţa de a stăpâni vreun loc, nici pofta de lucruri gustoase, nici zidirea de case sau strânsul cărţilor. Ci se arăta liber cu totul de patimile trupului, hrănindu-se cu nădejdea celor viitoare, întărit în cetatea credinţei, îndura toate ca un om prins în război, ba ici, ba colo, mereu gol în ger, ars de văpaia soarelui, mereu pe afară. Pribegea prin prăpăstiile pustiei şi îi plăcea să se lase purtat adesea în necuprinsul pulberilor nelocuite, ca prin largul mării.
Dacă se întâmpla să vină la locuri îmblânzite, unde duceau monahi viaţă de obşte, plângea aşezat dinaintea porţilor şi se jeluia ca un naufragiat zvârlit pe maluri. Atunci, dacă ieşea vreunul din fraţi şi-l găsea şezând ca un cerşetor dintre săracii mireni, îi zicea cu milă apropiindu-se: de ce plângi, omule? Dacă-ţi lipseşte ceva din cele trebuincioase, ia după puteri, doar intră înăuntru să împarţi masa noastră, doar te vei mângâia.
Iar el răspundea că nu poate rămâne sub acoperiş, „până nu-mi găsesc averea casei mele“, spunând că pierduse multe averi de tot felul.
– Că am căzut în mâinile piraţilor şi mi s-a frânt şi corabia, am căzut din rangul meu, ajungând neînsemnat din însemnat cum fusesem.
Acela înduioşat de aceste cuvinte, intra şi lua un codru de pâine, îi dădea zicând: ia asta, părinte; celelalte Dumnezeu, cum spui, ţi le va înapoia, ţara şi neamul şi averea de care ai spus.
Atunci el scrâşnea cu gemete şi mai mari, strigând: nu ştiu să spun dacă aş putea găsi cele pierdute; dar mă bucur cu atâta mai mult, primejduindu-mă mereu spre moarte, neavând odihnă din pricina necazurilor mele nemăsurate. Căci trebuie să rătăcesc neostoit pentru ca să-mi sfârşesc alergarea.
Extras din Patericul egiptean– Despre avva Visarion.
