Ne plăcea să citim despre Mucenici. Undeva, prin ungherele noastre cele mai tainice, sufeream că n-am trăit în primele veacuri ale creștinismului, ca să avem și noi ocazia să-L mărturisim pe Hristos. Sau măcar acum, în trecutul recent, să ne umplem și noi de har pe priciurile pușcăriilor comuniste. Simțeam, cumva, că nu ni s-a dat, pentru că vremurile sunt mici, iar noi, sub vremuri, și mai mici. Așteptam de undeva o provocare. O apocalipsă cât de mică. Un 666 care să ne scoată cu piepturile dezgolite în stradă.
Numai că, atunci când a venit, noi nu eram atenți. Nu ne anunțase nimeni, deși eram la zi cu știrile. Dar așteptam să ne spună cineva: „Vezi? Aceasta este! A venit! Ți se-mplinește dorul tău cel mai ascuns! Scoală-te, ia-ți crucea ta și umblă!”. Nu, nu ne-a spus nimeni că aceasta era crucea după care tânjeam, așa că, la fel ca omul ce aștepta pe acoperișul casei, în timpul unui potop, să-l scape Domnul, și rata barcă după barcă venite spre salvarea lui, și noi, cocoțați pe acoperișurile măririi noastre, așteptam un semn luminos din cer, refuzând între timp crucea ‒ și mântuirea ‒ ce ni se ofereau.
Oricum, eram preocupați cu altele. Cu interpretarea evenimentelor. „Este sau nu este? Și, dacă este, de unde este? Și, mai ales, de ce?”. Măsuram cu rigla dimensiunea Crucii, o cântăream, iară și iară, ca să fim siguri că nu ne scapă ceva, că nu ne păcălește cineva. „Drept e să ne bată cineva în cuie? Adică, ce, noi, creștinii, suntem mai proști? Nu putem să ieșim și noi în stradă și să ne cerem drepturile?”.
În tot acest timp, Crucea aștepta. Era darul lui Dumnezeu pentru noi, calea mântuirii noastre, cuptorul curățirii, cărbunii încinși care ar fi trebuit să ne facă să săltăm ‒ dar nu de durere, ci de bucurie. Dar, nu. Pe noi Crucea asta ne deranja. Nu era Crucea care să ne convină. Nu era nici moale, nici călduță. Și ce, la urma urmei, fără Cruce nu se poate? Doar știm cu toții că trăim vremurile din urmă, iar în vremurile din urmă, mi-a zis cineva deunăzi, ne mântuim doar prin credință.
„Dar Fiul Omului, când va veni, va mai găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8)
Acestea sunt vremurile developării credinței noastre. Avem credință, într-adevăr, dar în ce credem? În bunăstare, în consumerism, în spațiul nostru de confort, din care să nu ne deranjeze nimeni ‒ despre acesta spunea Sfântul Paisie Aghioritul că e „gând drăcesc” ‒, dar un spațiu de confort nu doar fizic, ci și mental și, de ce nu, duhovnicesc. Să nu cumva să ni se ofere o altă perspectivă decât poate să încapă în mintea și în inima noastră îngustă. Și în ce mai credem? În internet, în tot ce ne vine de-acolo, purtând o etichetă (mai mult sau mai puțin strâmbă) de „ortodox”. Ne place Ortodoxia asta așezată cuminte în fața noastră, pentru că noi vrem să credem într-un Dumnezeu Care să nu ne deranjeze cu Crucea Lui. Să se răstignească El, foarte bine, și să ne lase pe noi în pace. Că suntem ocupați. Suntem prea ocupați să apărăm Ortodoxia.
Acestea sunt vremurile când cele ascunse ale noastre se dau pe față, vremurile în care cei ce se sfințesc mai mult se vor sfinți, iar cei ce se ticăloșesc mai mult se vor ticăloși. Vremurile când cei nebuni mai mult vor înnebuni, cei fricoși se vor stinge de frică, cei rătăciți mai tare se vor rătăci, trăgându-i și pe alții după dânșii. Iar cei curați, puținii, se vor curăți, strălucind ca soarele și trăind în Împărăția lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Căci „sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru Împărăţia Sa” (Matei 16:28) Acestea sunt vremurile când cei ce se îndreptățesc mai tare se vor îndreptăți, iar cei ce se tăvălesc în patimi mai dihai se vor împătimi. Sunt vremurile când cei ce se roagă mai cu putere se vor ruga. Nu, nu-i căutați pe aceștia printre cei ce vorbesc despre rugăciune. Cei ce se roagă vorbesc mai degrabă puțin, sau deloc. Căci ei vorbesc numai cu Domnul. Stau zi și noapte în fața Lui, arzând de focul dragostei și mistuindu-se de dulceața Crucii.
Bine, e drept că ne rugăm și noi. Să ne dea Domnul sănătate, „că-i mai bună decât toate”. Că, dacă avem sănătate, om trece și peste altele, mai rele. Și-apoi, să ne dea Domnul liniște sufletească, eventual să facă ceva să-i închidă gura și nevestei ăsteia care nu mă lasă să mă liniștesc un pic. Ne mai rugăm să ne dea, acolo, un pic de avere ‒ poate n-o cerem chiar direct, căci e sub demnitatea noastră, dar o cerem mai vârtos cu dorirea inimii, la fel ca personajul acela din „Călăuza” lui Tarkovski, care și-a dorit mai tare un sac de bani decât vindecarea fratelui. Și l-a dobândit. Și câte și mai câte nu-I cerem noi lui Dumnezeu! Câtă vorbărie! Câtă ipocrizie! Câte făgăduințe deșarte că ne vom schimba, că, de mâine… Câte minciuni! Câtă închinare la idoli! La idolul sănătății, al bunăstării, al confortului, al plăcerii ‒ și la tartorul idolilor, Marele Eu. Lor ne închinăm, pe ei îi tămâiem, la ei ne gândim zi și noapte. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” Matei 6:21.
Și, oare, în hărmălaia asta stârnită de rugăciunile noastre, se mai roagă cineva? Se mai face cineva altar însuflețit de jertfă, ardere cu bun miros, bineplăcută Domnului? Liturghie vie, unire cu Dumnezeu, răstignire pentru întreaga lume? Purtare a păcatelor fratelui, sau măcar a neputințelor lui, iertare, iubire, golire de sine, umplere de Duhul Sfânt? Mai își plânge cineva măcar propriile patimi, care nu-l lasă să se arunce în Domnul, ci-l țin, ca într-un laț, legat de pământ, care-l fac, din vultur, găină pe bătătură, ciugulind satisfăcută doza zilnică de pâine și click?
Doamne, lumea aceasta goală pe dinăuntru, ca o nucă fără de miez, care numai bună de aruncat este, lumea aceasta putredă și viermănoasă, cadavru în descompunere cu miros pestilențial, lumea aceasta ai vrut s-o zgâlțâi un pic, să o trezești. Dar ea s-a întors pe partea cealaltă, nu înainte de a-Ți arunca o privire ucigașă. Și atunci ai înțeles că, în noaptea aceasta așternută peste lume, în noaptea aceasta nu vei pleca să Te odihnești. În noaptea aceasta este încă nevoie de Tine. Și Te-ai pus, din nou, pe Cruce.
Anca Stanciu
