Așa cum bine știm, în tradiția ortodoxă, prietenia dintre Sfinți și animale are rădăcini adânci, dezvăluind armonia tainică dintre om și întreaga creație a lui Dumnezeu. Ați citit, cu siguranță, Viețile Sfinților, și ați observat că mulți dintre ei au avut o relație specială cu animalele, considerată o manifestare a restaurării armoniei pierdute prin păcatul strămoșesc. Această comuniune dintre Sfinți și creația necuvântătoare este adesea văzută ca o întoarcere la starea paradisiacă, în care omul trăia în pace cu toate făpturile.
Așa cum bine știți […] încercăm să vă oferim idei lămuritoare și clarificări despre viața și minunile Sfinților, dar și informații legate de arta bisericească, pentru a ne ajuta pe toți, ca și creștini, să ne formăm și să ne însușim o „cultură generală” iconografică. De această dată, cu prilejul prăznuirii Cuviosului Benedict de Nursia din 14 martie, unul dintre întemeietorii monahismului în Europa Apuseană, ne-am gândit să vă spunem de ce este reprezentat în multe dintre Icoanele sale alături de un corb? Care este simbolismul acestei imagini neobișnuite? Descoperiți răspunsurile în rândurile de mai jos!
Monahul din Munții Subiaco
Înainte de a explica motivul acestei reprezentări inedite, se cuvine să reținem câteva detalii legate de biografia Cuviosului Benedict. Născut în jurul anului 480 în provincia romană Nursia, Italia, într-o familie înstărită și creștină, Cuviosul Benedict a fost educat în Roma, într-o perioadă în care Imperiul Roman se afla într-o stare de decădere morală și politică, iar orașul era sub stăpânirea herulilor, conduși de regele barbar Odoacru. Măcinat de imaginea lumii decăzute, Cuviosul Benedict a ales să părăsească Roma, retrăgându-se în Munții Subiaco. Aici, în singurătate, și-a dedicat viața rugăciunii, trăind o viață ascetică. A petrecut trei ani în aceste locuri izolate, perioadă în care a fost învrednicit de Dumnezeu cu daruri deosebite, printre care și puterea de a săvârși minuni. Această viață de sihastru a fost întreruptă de întâlnirea cu monahul Roman, care l-a tuns în monahism și i-a devenit părinte duhovnicesc.
În scurt timp, datorită înțelepciunii și darurilor sale, Benedict a fost ales Stareț al Mănăstirii Vicovara. Totuși, după o vreme, a simțit chemarea de a se întoarce la Subiaco, unde a întemeiat mai multe mănăstiri. Cea mai renumită dintre acestea este Mănăstirea Monte Cassino, întemeiată în anul 529, care a devenit un centru important al monahismului și al spiritualității creștine. Aici, Benedict a scris „Regula Sfântului Benedict”, un ghid de viață monahală care sublinia importanța echilibrului între muncă, rugăciune și studiu.
Cuviosul Benedict a fost un adevărat model de disciplină duhovnicească și un simbol al voinței care lucrează prin trăirea curată a cuvântului lui Dumnezeu. Viața sa a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare în lucrarea „Dialoguri”, prin mărturiile a patru dintre ucenicii săi. Cuviosul Benedict a trăit până la vârsta de 63 de ani, iar în ultimele zile ale vieții a cerut să fie dus la Biserică pentru a se împărtăși și a transmite ultimele îndrumări duhovnicești ucenicilor săi. A trecut la Domnul pe 14 martie 543, la doar câteva zile după ce sora sa, Scolastica, trecuse la cele veșnice. Astăzi, o parte din Moaștele sale se află la Mănăstirea Monte Cassino, iar o altă parte au fost duse la Mănăstirea Fleury din Franța la sfârșitul secolului al VII-lea.
Corbul din Icoanele Sfântului Benedict
Cuviosul Benedict este reprezentat în mai multe feluri în iconografia ortodoxă. Cu toate acestea, tradiția păstrează în memoria colectivă o imagine interesantă: Cuviosul Benedict, alături de un corb aflat în zbor deasupra lui sau șezând alături de el.
În viața Cuviosului Benedict citim că mulți oameni veneau de departe să-l urmeze, atrași de învățăturile și de pilda viețuirii sale. Aceștia, lăsând în urmă tot ce era lumește și fără sens, se dedicau unei vieți de nevoință. Însă, diavolul, care nu putea să suporte bunătatea și minunile pe care le făcea Cuviosul Benedict, a început să-l ispitească. Cum? Paradoxal, prin intermediul unui preot invidios, pe nume Florentie, care locuia aproape de Cuviosul Benedict. Florentie nu putea să înțeleagă de ce oamenii veneau la Cuviosul Benedict, așa că a început să vorbească urât despre el și să-l critice, sperând că, astfel, va face ca oamenii să se îndepărteze de învățăturile Cuviosului Benedict și-l vor aprecia pe el. Astfel că, supărat și plin de ură, Florentie a decis să-l omoare pe Sfânt. A copt o pâine, a pus otravă în ea și a trimis-o Cuviosului Benedict în semn de binecuvântare. Cuviosul, primind pâinea, i-a mulțumit, dar știind viclenia preotului, a simțit că ceva este în neregulă. În clipa în care Cuviosul obișnuia să ia masa, a sosit corbul din pădurea apropiată, unde își avea adăpostul, și, precum făcea de obicei, a luat pâine din mâinile Cuviosului și a început să o mănânce. Atunci, Cuviosul Benedict, ținând în mână pâinea aducătoare de moarte, a așezat-o înaintea corbului și i-a poruncit, spunând: „În Numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, ia această pâine și du-o într-un loc unde să nu fie găsită de nimeni.” Corbul, cu ciocul deschis și aripile desfăcute, a început să zboare în jurul pâinii, croncănind și arătând, prin gesturile sale, viclenia diavolească ascunsă în ea. Însă Cuviosul Benedict i-a spus din nou: „Nu zăbovi, nici nu te teme, ci apuc-o așa cum ți-am spus și arunc-o într-un loc neumblat, ca să nu fie descoperită vreodată.”
Ascultând porunca Cuviosului, corbul a luat pâinea și a plecat. După trei ceasuri, s-a întors și și-a primit, ca de obicei, hrană curată din mâinile Cuviosului. Cuviosul Benedict, văzând încercarea de ucidere pusă la cale de Florentie și neavând cum să îndrepte răutatea acestuia, s-a rugat pentru el cu și mai multă ardoare decât pentru el însuși, fiind „plin de blândețe în toate”, după cum menționează Sinaxarul.
În loc să răspundă, așadar, răului cu rău, Cuviosul Benedict a ales calea cea mai înaltă: a mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru cel ce voia să-l ucidă. Să ne rugăm și noi pentru cei care, voit sau fără să-și dea seama, ne fac rău. Să nu lăsăm ura să prindă rădăcini în inimile noastre, ci să o acoperim cu rugăciune și cu milă, așa cum ne-a învățat Hristos și cum ne-a arătat Cuviosul Benedict. Căci adevărata biruință nu este răzbunarea, ci pacea sufletului care, prin har, poate răspunde răului cu bine.
Iar ca o concluzie generală, este important să înțelegem că simbolurile din Icoane poartă de multe ori semnificații cu rădăcini profunde, așa cum am mai spus și cu alte ocazii. Icoana nu este doar o expresie artistică, ci un mijloc prin care ne conectăm, în rugăciune, cu Hristos, Maica Domnului și Sfinții. Descifrarea simbolurilor sau a elementelor prezente într-o Icoană o transformă dintr-o simplă imagine într-o fereastră spre Cer. O fereastră care ne deschide mintea și inima deopotrivă către tainele Tradiției Bisericii și către învățăturile transmise neîntrerupt, de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
