Cercetările moderne definesc relația dintre om și animale ca fiind una dintre cele mai complexe legături pe care acesta le-a dezvoltat pe pământ. După ce a fost creat și lăsat cu ascultare în Grădina Raiului, omului i-a fost oferită demnitatea de a stăpâni peste animale: „și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere 1, 28). Iar stăpânirea aceasta s-a transformat după izgonirea din Rai. Într-o relație ostilă cu oamenii și într-o prietenie veritabilă cu Sfinții lui Hristos.
Se întâmplă deseori să auzim la sinaxarul citit în stranele Bisericilor noastre că Martirii și Mucenicii Bisericii primelor secole creștine au servit drept hrană fiarelor sălbatice, că animale dintre cele mai fioroase le-au curmat viața sau le-au provocat răni cumplite, însă de cele mai multe ori animalele au fost un soi de „ucenici” ai Sfinților, Cuvioșilor și ai tuturor oamenilor aflați pe calea despătimirii și care au dobândit o viață îmbunătățită.
Sfântul Nicolae Velimirovici, numit și „Gură de Aur al secolului XXI”, spunea că nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ decât prietenia dintre Sfânt şi fiarele sălbatice și cu adevărat așa și este. Iar Sfântul a cărui pomenire o face Biserica noastră în ziua de 19 ianuarie a fiecărui an este încă o confirmare a acestor cuvinte. De aceea, cu prilejul prăznuirii Sfântului Macarie Alexandrinul din acest an, am considerat că este interesant să aflăm din ce motiv acest părinte al primei generații de pustnici este reprezentat în unele Icoane alături de o hienă și care este fundamentul acestei imagini neobișnuite. Aflați și dumneavoastră răspunsul, în rândurile de mai jos!
Viață pustnicească în deșertul Egiptului
Dar cine a fost acest Sfânt, înainte de toate? Sfântul Macarie Alexandrinul s-a născut în jurul anului 293. A fost în tinerețea sa cofetar în Alexandria, iar vârsta de 40 de ani, în anul 333, primește Sfântul Botez și se hotărăște să se retragă ca pustnic în deșertul Egiptului. Este tuns în monahism de către Sfântul Antonie cel Mare, cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești. A dovedit liniște și răbdare deplină și a săvârșit lucruri mărețe și multe minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat chiar și Sfântul Antonie, care i-a spus într-una dintre zile: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, și vei fi mai departe moștenitor al faptelor mele bune”.
În Lavsaicon, o carte care prezintă istoria monahismului egiptean, se spune că avea mai multe chilii, patru la număr, în locuri diferite din deșertul Egiptului: una la Nitria, una la Kellia („Chiliile”), una la Schetia și o alta „la sud-vest” (în Libia). Chiliile acestea erau diferite: „Unele din ele erau fără ferestre. În ele se spunea că ședea în postul mare în întuneric. Iar alta era mai îngustă, încât nu putea să-și întindă picioarele. Și iarăși, alta mai largă, în care se întâlnea cu cei care îl vizitau.”
A viețuit în rugăciune și-n asceză continuă timp de 60 de ani și a trecut la cele veșnice în anul 393, la venerabila vârstă de 100 de ani.
Sfântul Macarie și puiul hienei
Revenind la subiectul editorialului nostru, în viața Sfântului Macarie regăsim un episod aparte, care a servit drept fundament pentru câteva reprezentări iconografice ulterioare. Astfel, se spune că într-o zi, în timp ce Sfântul Macarie își făcea canonul de rugăciune în peștera sa din deșert, o hienă a apărut dintr-o dată și a început să-i lingă picioarele. Apoi, luându-l cu blândețe de tivul tunicii, l-a tras afară și l-a condus către propria ei peșteră. Sfântul, neștiind despre ce este vorba, a urmat-o ascultător, spunând: „Oare ce vrea acest animal să fac?”. Și avea să afle motivul în doar câteva momente. Ajungând la peșteră, hiena a pus puiul ei orb la picioarele sale, iar Sfântul Macarie a înțeles că prezența sa nu este întâmplătoare. L-a luat şi, suflând pe ochii puiului, a început să se roage. După câteva clipe s-a întâmplat minunea: De îndată, acesta a deschis ochii, iar mama sa a început să se învârtă în jurul lui de bucurie, hrănindu-l și îngrijindu-l ca după naștere. În ziua următoare, întorcându-se Sfântul Macarie către peștera sa, a văzut că hiena îl aștepta la intrare cu capul plecat și cu o piele mare de oaie. Părea că-l roagă, într-un fel, să o primească în dar, pentru tămăduirea puiului ei din ziua precedentă. Iar Sfântul i-a zis: „Ţi-am spus că n-o primesc, decât dacă-mi promiţi că nu-i vei mai întrista pe săraci, mâncându-le oile”. Auzind aceasta, hiena dădu ușor din cap, semn că a înțeles cele spuse de către Sfântul Macarie și că va respecta porunca în semn de profundă mulțumire.
Așadar, în loc de concluzie, vă punem la inimă un gând al Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mai mare teolog pe care l-a dat neamul românesc, de mare înălţime duhovnicească, care spunea că „delicateţea Sfântului se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă”. Așa a făcut și Sfântul Macarie Alexandrinul. N-a putut rămâne impasibil față de durerea unei mame și i-a vindecat puiul, așa cum a vindecat, alteori, sute și mii de suflete rănite, fără să accepte vreo plată în schimb. A refăcut legătura omului cu Dumnezeu și i-a redat acestuia comuniunea din Rai. Locul în care, la începuturi, între om şi animale era o armonie divină…
Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Macarie să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
