Preot Constantin Necula
De ani întregi, Pelerinajul la Sfânta Parascheva e prilej să ne vadă Dumnezeu. Așa cum suntem. Cu oboselile noastre. Cu supărările și biruințele noastre. Poate puține. Dar vii. De pe tușă, oamenii tușei. Din rând, oamenii rânduielii. Poate că de aceea trebuie să le spunem comentatorilor – aceeași care încălzesc mereu mecanismul aceleiași ciorbe media, de mă mir că nu s-au săturat ei de ei – că, pentru fiecare pelerin, momentul pelerinajului, un moment care poate dura ore, este al lui. Și numai al lui. Pelerinul vine cu grupul lui, cu felia lui de comunitate, dar participă la întâlnirea cu Sfânta cu propriile lui gânduri, cu propria sa valorizare a momentului. E și un exercițiu de însingurare, nu doar de comuniune. Cred că pentru oamenii reluărilor TV și breaking-news-ului este greu să înțelegi de ce stă cineva la coadă câteva ore pentru câteva secunde.
Poate, dacă și-ar aduce aminte de intens-mediatizata onorare la Palatul Regal a Regelui Mihai, ar înțelege. Oamenii nu au nevoie doar de personaje de desene animate ori de super eroii din filme ca să trăiască. Oamenii au nevoie de oameni. De oameni prin care Dumnezeu semnează pe coala istoriei lumii. De oameni care se pun la îndemâna lui Dumnezeu pentru a-I fi Acestuia mână. Pentru aceasta, nu e nevoie de cercetări sociometrice ori analize de psihologie socială. Într-o Românie normală, cum ne-o tot promit unii, într-o Românie a fericirii și a muncii, astfel de evenimente ar fi echivalente restartării tonusului unei națiuni. Doar că mereu, în ochii raționaliștilor lipsiți de rațiune, ele sunt momente de ironizare socială, de jignire cu ifose de libertate a exprimării.
Pentru pelerin e altfel. În primul rând, un pelerin care se respectă nu citește astfel de „știri” în zilele în care se adună pentru întâlnirea cu sfințenia, nu deschide canalele de comunicare decât pe lungimea de undă a duhovniciei. Nu mai pot spune a spiritualității căci, de la o vreme, sub umbrela conceptului ascundem toate șopârlele unui sincretism extrem de păgubos. Pe lungimea de undă a duhovniciei nu încap cancan-uri ori jigniri, bârfe ori judecăți lipsite de măsura Duhului. Încape însă un sentiment real de încredere. Din ce în ce mai rar întâlnit în societate. Anihilat parcă de ura ce-o cultivăm între noi și unii altora. Un sentiment de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În Adevărul din care ni se hrănesc idealurile creștine. O încredere care izvorăște din credință și nu din speculație ori manipulare a unor ideologii de pripas. Poate părea paradoxal, dar descopăr în fiecare an, tot mai mult, că oamenii de credință înțeleg cât de necesar le este conținutul în ceea ce împlinesc. Nu. Nu repetarea pelerinajului devine biruința. Ci participarea la el cu luciditatea specifică rațiunii creștine. Cu o cunoaștere de sine și de Dumnezeu sporită de fiecare dată.
Modelul îl oferă Domnul Hristos. Cel Care pelerina la Ierusalim spre a împlini cele ale Legii. Mai întâi purtat de ai Lui, Dreptul Iosif și Maica Sa Cea Preacurată, apoi purtat de împlinirea Legii. Adolescentul care uimea, ca la 12 ani, soborul de înțelepți într-ale Legii în Templu uimea și pentru că venea din Nazaret, de departe. Purtând cu El Cerul. Pelerin din Cer, mai întâi. Apoi dintr-o cetate într-alta, binevestind Cerul din care „pelerinase”. E drept că, la o analiză de presă asemenea celei oferite astăzi de către mediocrii de serviciu, Domnul Hristos ar fi la fel de supus batjocorii. Nu face nimic după temeiul lumii în care trăim. Nu ucide vrăjmașii, ci le dă viață. Nu cere, ci oferă. Dăruiește mereu. Nu jignește, ci iartă. Nu face carieră religioasă și moare pentru a ne încredința că suntem Fiii Celui Preaînalt. Marea problemă pentru Biserică nu este modul în care mediul surprinde pelerinul, ci modul în care pelerinul percepe și trăiește propriul său pelerinaj. Pentru aceea, devine importantă nevoia de școală a pelerinajului. Trăirea, clipă de clipă, cu Hristos, a timpului dintre pelerinaje – și în Hristos, a timpului dedicat pelerinării.
Poate că nu întâmplător, în limba română, termenul pelerin/ pelerină a născut un veșmânt, pelerina. Un acoperământ specific. Un veșmânt dedicat special pelerinării. Aducând aminte celui care se așază pe calea spre Întâlnirea cu Hristos și Sfinții Săi că avem nevoie de pregătire și rugăciune, de liniște și atentă alcătuire de bagaj – nu doar sufletesc, dar mai ales sufletesc – în momentele în care venim. Că oricât de complicată ne-ar fi viața, avem nevoie să o simplificăm prin gesturile unui ritual al liniștirii. Pelerinajul ne abstrage din cotidian și ne obligă la o așezare în cordialitate cu Evanghelia, cu Liturghia și cu trăirea acestora. Gâlceava din jur e ținută departe. Zgomotul de fond al lumii este antifonat cu rugăciune și cântare duhovnicească. Pelerinajul devenind, în fapt, Priveghere. Pentru că încrederea în Dumnezeu despre care scriam la început este născătoarea celei mai de preț dintre virtuțile lucrătoare în miezul necredinței de acum: trezvia. Treaza așezare în taina dreptei credințe, numită de către Sfântul Apostol Pavel „evsevia”: „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16).
Poate pentru a o defini e bine să ne ducem aminte că trezvia aceasta ne aduce aproape de cultura de rezistență a soldaților care păzesc o cetate. Ea este atenția responsabilizată de faptul că, în timp ce tu păzești cetatea, oamenii ei se pot odihni. Siguri pe atenția ta. A fi mereu în trezvie înseamnă să fii mereu atent la dușmanul care se poate apropia. Înseamnă a ține ochii deschiși, oricât de dificilă ți-ar fi oboseala, oricât de grea. Acolo, în zori, când se îngână noaptea cu ziua, când pericolul nopții pare trecut, dușmanul se strecoară spre cetate. Trezvia este marea virtute de a-l surprinde cu faptul că nu dormi, că nu se poate trece de tine, că poți da alarma celor care au bază că nu le trădezi încrederea. De aceea, cred, participarea la pelerinaj – inclusiv, așadar, la acela care ne apropie de Sfânta Parascheva – înseamnă răspunsul de trezvie al unor credincioși la încrederea lui Dumnezeu că nu-i va fi trădată încrederea ce o are în noi. Mai ales atunci când Cetatea lui Dumnezeu – lumea cu toate ale ei – se află sub asaltul vrăjmașului, la capătul unei nopți de nesiguranță.
Poate surprinde obiectivul de filmat aceasta? Poate surprinde indiferența finețea diferenței? Eu zic că nu. Zic că, pentru a se așeza în logica pelerinajului, oamenii trebuie să-și anuleze preconcepțiile și colajele de mediocritate și să-și asume liniștea. Încrederea. Să-și caute în adâncul sufletului cordul – nu cardul la care mereu se raportează. Axa de har a pelerinajului trece, în fapt, prin sufletul fiecăruia dintre noi. Indiferent de locul în care ne situăm geografic, suntem în pelerinaj cu fiecare pelerin care ne poartă în grija și rugăciunea sa. Aici e Taina Încrederii. În capacitatea de a fi împreună, oricât de multe noduri geografice ne despart. Cu pelerinii vor fi acolo și copiii plecați din Țară, și maturii fugiți de înstrăinarea la care au fost supuși constant. Vor fi și părinții ce-și așteaptă copiii să revină, și bunicii care povestesc pe skype cu nepoții lor fixați la antipodul existenței de Acasă. Vor fi nu doar cei care au pierdut pe câte cineva drag, ci și cei pierduți de ei, plecații, vor fi acolo. Pentru că pelerinajul este și un exercițiu de încredere în Înviere. Este o așezare în logica Învierii. La care nu ajungi decât murind.
Desigur că am scris toate acestea știind că le știți. Dar pelerinajul e și pentru a ne aduce aminte, împreună, despre toate cele câte le știm despre Ortodoxia noastră. Un soi de stick de memorie dinamic, viu, dedicat restartării încrederii. În Dumnezeu. În Dumnezeu-Omul. În om. În noi, ca oameni chemați la îndumnezeire. Poate părea greu. Dar așezați la „coada” pelerinajului, ne redescoperim ca oameni. Ca frați. Ca Biserică.
Pe cale, un grup de copii se joacă în bălțile ploii ce biciuiește pelerinii. Ai zice că nu știu ce fac, dar joaca lor e semn de siguranță, de liniște, de calm. Când le vine rândul la sărutarea Raclei Sfintei, sunt ridicați pe brațe de părinți ori bunici, atingând cu buzele lor mireasma sfințeniei. Dintr-o dată, mirosul ploii din ochi de copii se întâlnește cu mirosul Raiului din moaștele Sfintei. Răsare soarele. România miroase a Rai.
Sursa: http://doxologia.ro
