Setea de rugăciune

Odată, la prăznuirea Sfântului Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiţilor, citindu-se slujba şi sinaxarul Sfântului, într-un moment de entuziasm îi spuse cântăreţei sale: „Ce ai spune, Victoria, dacă am face şi noi ceea ce a făcut Sfântul?”. Şi zicea aceasta la modul cel mai serios, deoarece dragostea de rugăciune era nespus de mare, cu mult mai presus de puterile lui trupeşti. Atunci ajutătoarea lui îi răspunse: „Ce să spun, Părinte? Sfântul Marcel avea rugăciunea neîncetată, dar avea şi monahi care se schimbau”. A plecat capul şi n-a mai vorbit. Până acolo ajungea setea lui de rugăciune: până la a o rosti neîncetat.

Vreme de cincizeci de ani n-a ştiut ce înseamnă mâncare de dimineaţă şi somn la amiază. În după amiezele de vară, în care lumea se odihneşte, fie şi numai o oră, el pomenea pomelnicele nesfârşite cu numele creştinilor. Şi deoarece nu îi era cu putinţă să le citească singur, a încredinţat unei fiice duhovniceşti sarcina să citească toate pomelnicele de morţi la uşa diaconească a altarului, în timp ce el proscomidea, spunând neîncetat: „Pomeneşte, Doamne…; pomeneşte, Doamne…”. Numele erau aşa de multe, încât pe cea care le citea o dureau amigdalele. Părintele, îşi dădea seama că ne oboseşte şi din când în când ne spunea: „Vă obosesc, copiii mei, să mă iertaţi!”. Aceea care citea numele a obosit şi a început să se enerveze, gândind că Bătrânul nu face bine, obosindu-se şi pe el şi pe noi. Se gândea atunci la predicile ce se rosteau în cadrul diferitelor organizaţii ale tinerilor, care-şi petreceau zilele în tihnă, şi îşi spunea sieşi: „Tinerele acelea care merg şi ascultă omiliile etc., seamănă cu caii odihniţi, înhămaţi la trăsuri uşoare, cu roţi de cauciuc; în timp ce noi, amărâtele, suntem ca acel cal în a cărui căruţă se încarcă nisip şi care este dus apoi pe ţărmul mării să meargă prin nisip, încercându-se astfel rezistenţa calului”. Şi a hotărât în sinea ei să plece din obştea Părintelui. Dar Dumnezeu, printr-o vedenie, n-a lăsat-o. Căci fiind ea bântuită de aceste gânduri, s-a văzut pe sine, împreună cu altă soră, cum îl ţin de braţe pe Părintele Nicolae şi-l însoţesc, mergând spre stadionul Atenei care era supraîncărcat de lume. Pe drum, aşa cum mergeau, sora care îl ţinea pe Părintele din dreapta, spuse: „Părinte, ai aflat că sora vrea să plece?”. „Să meargă unde vrea” a răspuns acela nepăsător. Când au ajuns în faţa intrării stadionului, toată lumea aceea s-a ridicat în picioare şi îi cânta în cor cântări de laudă Părintelui Nicolae. Sora care voia să plece s-a mirat şi îşi spuse: „Oare ce cinstiri sunt acestea ce sunt adresate Părintelui Nicolae?”. În aceeaşi clipă îi apăru înainte o femeie care îi spuse: „Te-ai mirat când ai văzut aceste cinstiri? Dar cum o să te mai miri când le vei vedea şi pe celelalte!”. S-a deşteptat şi de atunci n-a mai plecat de lângă el. Mulţi morţi, rudenii şi cunoscuţi, au apărut în somn surorilor din obştea lui, rugându-le să fie pomeniţi de Părintele Nicolae. O soră avea o rudă, care, în viaţă fiind, se certase foarte tare cu un preot. Acela o afurisise, iar apoi au murit amândoi neiertaţi. Sora aceasta s-a văzut odată, în somn, că era la Proorocul Elisei şi că acolo i-a fost dată o hârtie pe care era scris: „Sunt cutare, care am murit neiertată şi sunt în subsolurile puşcăriilor Vechiului Straton – atunci încă nu se dărâmaseră acele închisori – şi sunt foarte greu pedepsită. Dumnezeu ştie ce osteneală am făcut ca să-ţi trimit scrisoarea aceasta. Te rog mult să mă pomeneşti la Părintele Nicolae”.

De atunci s-a pomenit numele ei neîncetat, precum şi al preotului ce a afurisit-o, deoarece Părintele Nicolae îl considera şi pe acesta vinovat de marele păcat al afurisirii, căci trebuia să arate îndelungă răbdare, chiar dacă a fost nedreptăţit. De atunci nu au lipsit din gura lui numele acestea, până în ziua în care a încetat să mai liturghisească.

Extras din Sfântul Nicolae Planas ocrotitorul celor căsătoriţi– Monahia Marta, Editura Evanghelismos – 2008