Sfânta Diaconiță Olimpiada

Sfânta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinți slăviți și de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiți senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomenește în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întâiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întâi logodită cu Consta, fiul cel tânăr al Marelui Constantin, care a luat împărăția Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme și a rămas văduvă. Deci, însoțindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfânta Olimpiada, care neavând încă vârsta desăvârșită, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată și trecând 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvârșită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieții sale în feciorie și în întreagă înțelepciune. Murindu-i părinții, ea a rămas moștenitoarea multor bogății și averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredințat lui Dumnezeu și cu mână darnică le-a împărțit celor ce aveau trebuință: bisericilor, mânăstirilor, viețuitorilor în pustie, bolnițelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce ședeau în temnițe și în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvânt, la toți din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încât se umpleau de îndurările ei multe țări. Ea însă petrecea în rugăciuni și în postiri, omorându-și trupul cu totul și robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărățea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie și a lui Onorie. El, având o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dânsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tânără și foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dânsa de multe ori, rugând-o și sfătuind-o să se însoțească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deși auzea oarecare îngroziri și știa că împăratul se pornește spre mânie. Deci a trimis răspuns, zicându-i astfel: “Împărate și domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoțire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintâi. Dar, de vreme ce știa că nu-mi este de folos în viața aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viața cea împreună cu mine și pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoțirii, punând în mintea mea jugul Său cel bun”.

Împăratul, mâniindu-se, a poruncit eparhului cetății să ia toată averea ei în stăpânirea sa, iar pe ea s-o păzească până ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atât din porunca împăratului, cât din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atâta necaz și strâmtorare, încât nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ținea sub stăpânirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuți lui Dumnezeu, nici să se ducă la Biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărându-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurându-se mai mult, mulțumea lui Dumnezeu.

După câtăva vreme, Sfânta Olimpiada a scris împăratului astfel: “Împărătească milă și cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpâne al meu, poruncind altuia să rânduiască și să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele Bisericilor, săracilor și celor neputincioși, ca să pot scăpa de slava deșartă, nedând singură, și să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăție, tulburându-mă pentru averile pământești care pier repede”.

Împăratul, citind acea scrisoare a ei și socotind singur în sine, a poruncit să-și stăpânească ea singură averile, pentru că auzise de viața ei îmbunătățită, petrecută în mare înfrânare și în aspră omorâre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mânca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar când avea trebuință să se spele pentru curățenia trupească, atunci intra cu o cămașă într-un vas plin cu apă caldă și astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicele care îi slujeau, se rușina, dar și de sine însăși, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înțelepciune ca acesta și cinstită viață a sa, Sfânta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau și arhiereii, a fost înălțată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfințitul Patriarh Nectarie, făcând-o diaconiță. Ea slujea Domnului cu celelalte sfințite diaconițe în cuvioșie și dreptate, întocmai ca Sfânta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieșea din Biserică, slujind ziua și noaptea cu post și rugăciuni.

Viața fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmașii care dușmăniseră pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmași și nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mâniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste și odihnea pe toți monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar și pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori și îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mâniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei ziși mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare și cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni și clevetiri, de vreme ce toți o știau pe dânsa că este cu viață curată și sfântă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate Bisericile, a făcut asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tâlhari și nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său și l-a dus în casa de oaspeți, având purtare de grijă pentru dânsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osârdie pentru cei săraci și bolnavi, pentru cei vătămați de răni, aruncați pe ulițe și părăsiți de toți și, pe drept cuvânt, a fost o adevărată mamă duhovnicească și lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Câtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dând la săraci în toate zilele: aur și argint, haine și hrană, și la cei scăpătați toate cele de trebuință! Dar toate acestea nu este cu putință a le spune.

Sfânta Olimpiada făcea mult bine și arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuințele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa și Sfințitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, și lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit și Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; și lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint și podoabe bisericești. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mâinile sale.

Dar nu numai sfinților și bărbaților celor îmbunătățiți, ci și clevetitorilor și învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor și celor asemenea. Ea era fără de răutate, dându-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu și o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfântul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutați pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfânta Olimpiada nu a făcut mai puțin decât Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinților cu mare credință și dragoste fierbinte.

Când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină și cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconițe au plâns foarte mult. Sfântul Ioan, la cea din urmă ieșire a sa din Biserică, a intrat la locul de botez și a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla și Salvina, diaconițele care și-au împodobit fecioria lor cu bunătăți alese, și le-a zis: “Apropiați-vă aici, fiicelor, și ascultați-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieșit la sfârșit. Însă și eu acum am săvârșit alergarea mea și socotesc că de acum n-o să mai vedeți fața mea. Dar vă rog să nu vă despărțiți de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obște; ci să vă supuneți lui ca și lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, și astfel veți primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniți-mă și pe mine în rugăciunile voastre!”

Ele, plângând, au căzut înaintea lui cu fețele la pământ. Apoi sfântul a plecat în calea rânduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzându-se Biserica cea sobornicească și arzând o mare parte a cetății, atunci cei ce au fost prietenii Sfântului Ioan erau cercetați de eparhul cetății dacă sunt vinovați pentru focul acela, ca și cum dânșii ar fi pus foc Bisericii. Atunci Sfânta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca și cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată și au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit și fără de omenie. Dar, deși nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfânta a părăsit Constantinopolul și s-a dus la Cizic. Însă vrăjmașii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osândind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înștiințându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mângâind-o în necazurile ei. Fericita, petrecând în surghiunie multă vreme și răbdând multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfârșit din viață și încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfânta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicându-i: “Să pui trupul meu într-o raclă de lemn și să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri”. Episcopul așa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieșit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfântului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înștiințare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieșind la mal și găsind racla cu trupul, l-au pus în Biserica Apostolului Toma și se dădeau tămăduiri de toate neputințele.

După mulți ani, năvălind barbarii, au ars Biserica, iar moaștele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaștele, apele erau însângerate. Dumnezeu înștiințând pe credincioși de pătimirea roabei Sale, ei iarăși au scos din mare moaștele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflând Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan și i-a poruncit să aducă acele moaște cu cinste la Constantinopol. Când preotul a ajuns la locul acela și a ridicat sfintele moaște, a curs dintr-însele mult sânge. Aceasta a fost la toți de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sânge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaște sfinte și făcătoare de minuni, au fost duse în mânăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfânta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaște, pentru că toate bolile se tămăduiau și diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă – Viața acestei sfinte este adunată din Lavsaiconul lui Paladie, din scrierea lui Nichifor, din cartea lui Sozomen și din viața Sfântului Ioan Gură de Aur, precum și din ale cărți.

Total
84
Shares
Previous Post

Mărturisirea

Next Post

Greutatea păcatelor

Related Posts