Semnificația și folosul istoriei sfinte
În omiliile din anul acesta ne vom ocupa de istoria sfântă și mai ales de istoria sfântă a Vechiului Legământ. Desigur, toți cunoaștem într-o oarecare măsură evenimentele pe care le povestește Vechiul Legământ. Am dobândit această cunoștință la școală sau prin studiul nostru sau prin auzirea pericopelor din Vechiul Legământ în Biserică sau în diferite omilii. Cunoaștem adică anumite evenimente izolate, însă nu cunoaștem continuitatea lor istorică, legătura dintre ele și locul pe care îl au în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Ne-ar fi așadar foarte folositoare o cunoaștere mai sistematică a acestor evenimente, care au legătură nemijlocită cu credința noastră, cu viața noastră morală și cu marea și însemnata problemă a mântuirii noastre. Pentru aceasta am ales această temă, care cred că va fi și plăcută, și folositoare. Însă înainte de a intra în subiect, este nevoie să spunem astăzi câteva lucruri generale despre istoria sfântă și folosul ei.
Istoria, după cum știm, este studiul și expunerea sistematică a evenimentelor din viața omenirii din vremurile cele mai de demult până astăzi. Istoria expune războaiele și evenimentele politice și studiază legătura pe care o au între ele, precum și consecințele lor. Studiază însă și felul de viață al oamenilor, științele, artele și civilizația în general. Uneori studiază viața întregii omeniri, a tuturor popoarelor (istorie universală), alteori se limitează la un popor, la un stat sau la un oraș (de exemplu istoria poporului grec, istoria Greciei, istoria Tesalonicului).
Într-un fel asemănător și istoria sfântă expune evenimente care se referă la început la viața întregului neam omenesc și apoi la viața unui popor, poporul israelitean. Evenimentele pe care le prezintă istoria sfântă se află în Sfânta Scriptură, pentru aceasta se și numește istorie sfântă. Și fiindcă Sfânta Scriptură se împarte în Vechiul Legământ și Noul Legământ, și istoria sfântă se împarte în istoria sfântă a Vechiului Legământ și istoria sfântă a Noului Legământ. Prima prezintă evenimentele din Vechiul Legământ, de la facerea lumii până la Întruparea Domnului. Cea de a doua prezintă evenimentele Întrupării Domnului, ale vieții Sale pământești, faptele Sale și propovăduirea Evangheliei de către Sfinții Apostoli, adică cele pe care le conține Noul Legământ.
Este oare nevoie să cunoaștem istoria sfântă? Răspunsul la această întrebare este fără îndoială „da”. Este necesar să cunoaștem ce prezintă Sfânta Scriptură pentru următoarele motive:
Primul, pentru că istoria sfântă este istoria mântuirii noastre. De la ea aflăm ce a făcut și ce face Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Aflăm de ce a fost nevoie să vină Fiul lui Dumnezeu în lume; cum a făcut cunoscută și cum a pregătit venirea Sa, astfel încât lumea să-L aștepte și cum din toate popoarele din vechime a ales și a folosit poporul israelitean pentru împlinirea planului Său pentru mântuirea lumii. Aceste lucruri le aflăm din istoria sfântă a Vechiului Legământ. În continuare, din istoria Noului Legământ, aflăm cum s-a înfăptuit planul lui Dumnezeu, adică felul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, a trăit, i-a învățat pe oameni, a făcut minuni, a pătimit, a murit și a înviat pentru mântuirea noastră și S-a înălțat la Cer; cum prin pogorârea Sfântului Duh a întemeiat Biserica, ale cărei mădulare suntem și cum prin propovăduirea și ostenelile Apostolilor s-a întins și și-a înfipt rădăcinile în toate țările lumii. Toate acestea, ca și creștini, trebuie să le cunoaștem și le aflăm studiind istoria sfântă.
Al doilea, pentru că fiecare eveniment pe care îl povestește Sfânta Scriptură este important și plin de învățăminte. Învățături dogmatice și morale foarte prețioase ne oferă povestirile despre facerea lumii, căderea celor întâi zidiți, potop, răspândirea oamenilor pe pământ, istoria patriarhilor poporului israelitean (Avraam, Isaac, Iacov, Iosif), întâmplările prin care a trecut poporul israelitean, parabolele și minunile Domnului, Patimile și Învierea Sa, precum și faptele Apostolilor. Mai ales caracterul didactic al povestirilor Vechiului Legământ este recunoscut și mărturisit de mari pedagogi, chiar și atei. Este foarte semnificativă întâmplarea din viața unui francez ateu, Didero. L-a vizitat un prieten de-al său și l-a găsit citind fetiței sale fragmente din Vechiul Legământ. Uimit l-a întrebat cum îi citește copilului său lucruri pe care el însuși nu numai că nu le crede, ci le și stă împotrivă. Și Didero a răspuns: „Prietene, în această clipă sunt tată și ca tată nu am găsit nimic mai bun să o învăț pe fiica mea, ca să o ajut să devină într-o zi o tânără bună și vrednică de respect, o soție vrednică și o mamă bună”.
Poate cineva o să întrebe: De vreme ce evenimentele pe care le înfățișează istoria sfântă se află în Sfânta Scriptură, nu este de ajuns să citim Sfânta Scriptură, ca să le aflăm? De ce trebuie să studiem și istoria sfântă? Desigur, citind Sfânta Scriptură aflăm aceste evenimente. De altfel acesta este izvorul istoriei sfinte. Aceste evenimente însă sunt împărțite în diferite cărți ale Sfintei Scripturi, nu totdeauna în ordine cronologică. De asemenea, pentru multe evenimente fac referire două sau mai multe cărți ale Sfintei Scripturi, care se completează unele pe altele. Astfel și viața Domnului o aflăm din patru cărți, cele patru Evanghelii, fiecare dintre ele având asemănări și deosebiri față de celelalte. Așadar sfânta istorie ne înfățișează evenimentele pe rând și ne ajută astfel să ne facem o imagine de ansamblu, să vedem legătura dintre ele și astfel să le înțelegem mai bine. Așadar pentru acest motiv este folositoare istoria sfântă.
Acum însă, să ne referim în mod deosebit la istoria Vechiului Legământ.
După cum am spus deja, istoria sfântă a Vechiului Legământ este prima parte a istoriei sfinte și înfățișează evenimentele din Vechiul Legământ, de la facerea lumii până la Întruparea Domnului. Punctul central, în jurul căruia se mișcă și se împletesc aceste evenimente, este pregătirea lumii pentru primirea Domnului și pentru mântuire. Pentru acest scop Dumnezeu a ales poporul israelit, ca să-l pregătească mai întâi pe el și prin el toată omenirea. Este firesc așadar ca Vechiul Legământ să se refere mai ales la poporul israelitean și istoria acestui popor să o prezinte. Însă istoria poporului israelitean este în același timp și istoria planului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Tocmai pentru aceasta trebuie să o studiem și să o cunoaștem nu ca pe istoria unui popor oarecare, ci a poporului ales al lui Dumnezeu, pe care El l-a folosit ca unealtă pentru împlinirea planurilor sale.
De altfel multe persoane și întâmplări din Vechiul Legământ sunt preînchipuiri ale lui Iisus Hristos și a lucrării Sale. Isaac prin jertfa sa, Iosif prin pătimirile sale, Iona prin cele prin care a trecut a preînchipuit Patimile, îngroparea și Învierea Domnului. Însă și multe întâmplări din viața poporului israelitean, precum trecerea prin Marea Roșie, mielul de Paști, șarpele de aramă ș. a. sunt preînchipuiri ale Jertfei izbăvitoare a Domnului, prin care ne-am izbăvit din robia păcatului și am devenit liberi. Așadar, cunoscând istoria Vechiului Legământ, înțelegem mai bine evenimentele din Noul Legământ, pentru că în Vechiul Legământ avem mai înainte vestirea și pregătirea mântuirii, în vreme ce în Noul Legământ avem înfăptuirea sa.
Pentru aceasta Vechiul Legământ a fost considerat din totdeauna izvorul dumnezeieștii descoperiri, ca și Noul Legământ. În primii ani ai creștinismului, când cărțile Noului Legământ nu fuseseră scrise încă, creștinii citeau în adunările lor Vechiul Legământ, așa cum se făcea în sinagogile iudaice. Însă și până azi se citesc la Sfintele Slujbe pericope din cărțile Vechiului Legământ și mai ales în Postul Mare. Din Vechiul Legământ provin și Psalmii, care se citesc sau se cântă la slujbele noastre, precum și cântările (cele două cântări ale lui Moisi, cântarea lui Iona, cântarea celor Trei Tineri ș. a.). Imnografii Bisericii se referă adesea la întâmplări din Vechiul Legământ, pentru că văd în ele preînchipuirea celor din Noul Legământ. Însă și pictorii înfățișează pe pereții bisericilor scene, precum și persoane din Vechiul Legământ (patriarhi, prooroci ș.a.). Din toate acestea înțelegem cât de însemnat este locul pe care Vechiul Legământ îl are în viața Bisericii. Pentru aceasta și Părinții Bisericii s-au ocupat mult cu studiul și tâlcuirea sa.
Cărțile Vechiului Legământ se împart în istorice, didactice și profetice. Este limpede că istoria sfântă se sprijină mai ales pe cărțile istorice, însă ia multe informații și din celelalte cărți ale Vechiului Legământ. Ceea ce face impresie este obiectivitatea cu care scriitorii Vechiului Legământ prezintă evenimentele. Se păstrează texte istorice pe care le-au scris scriitorii altor popoare din acea vreme (babilonian, asirian ș. a.). În aceste texte este evidentă strădania de a prezenta ca pe niște eroi pe împărații și ighemonii acestor popoare. În cărțile Vechiului Legământ nu observăm ceva de acest fel. Scriitorii nu încearcă să-i lingușească pe împărați, nici să acopere greșelile și neajunsurile lor. Îi laudă pe cei buni, însă nu șovăie să-i mustre și să-i înfiereze pe conducătorii răi. De asemenea, nu șovăie să arate neajunsurile și rătăcirile poporului israelitean și aceasta este o garanție că Vechiul Legământ înfățișează întâmplări adevărate, iar nu închipuiri. De altfel cele înfățișate de Vechiul Legământ sunt adeverite neîncetat de cercetările și săpăturile arheologice care s-au făcut și se fac în țările în care s-au desfășurat acele întâmplări.
Vechiul Legământ este o lucrare omenească și dumnezeiască în același timp. Este omenească, pentru că a fost scrisă de oameni, în limba oamenilor și se adresează oamenilor. Este însă și dumnezeiască, pentru că scriitorii nu prezintă propriile lor idei, ci cele pe care li le-a descoperit Dumnezeu. Pentru aceasta cărțile Vechiului Legământ sunt de Dumnezeu insuflate. Acest lucru este adeverit și de cele scrise de Apostoli despre ele. Astfel Apostolul Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”[1]. Și Apostolul Petru scrie că în Vechiul Legământ „oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”[2]. Desigur, acestea sunt valabile și pentru Noul Legământ.
Din cele patruzeci și nouă de cărți ale Vechiului Legământ, treizeci și nouă au fost scrise în limba ebraică, iar restul în greacă. Mai târziu, când prin cuceririle lui Alexandru cel mare limba greacă era predominantă, mulți iudei din Alexandria deja nu mai înțelegeau limba ebraică. Atunci au fost traduse în greacă toate cărțile Vechiului Legământ. Această traducere a fost începută în veacul al III-lea î. Hr. de către șaptezeci și doi de traducători, care au lucrat în mica insulă Faros, în apropiere de Alexandria, și pentru aceasta se numește traducerea celor șaptezeci, însă a fost continuată mai târziu de alții. Traducerea celor șaptezeci – Septuaginta este textul oficial al Vechiului Legământ, pe care îl folosește Biserica noastră.
În limba greacă au fost scrise mai târziu și cărțile Noului Legământ. Toată Sfânta Scriptură, cu grija Bisericii, a fost tradusă și în alte limbi, cum ar fi latină, siriacă, coptă, armeană, gotă etc. Astăzi Sfânta Scriptură este tradusă în mai mult de o mie de limbi și dialecte și se continuă strădaniile pentru noi traduceri, astfel încât toate popoarele să cunoască cuvântul lui Dumnezeu. De altfel Sfânta Scriptură este cartea cu cea mai mare circulație, cu care nici o altă carte nu se poate compara. Este cu adevărat o carte universală.
[1] 1Timotei 3, 16.
[2] 2Petru 1, 21.
