Sfânta Parascheva, mă mai recunoști în marea pelerinilor?

Mi-aduc aminte că pe la începuturile studenției aterizam ca o pasăre obosită la rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de una sau alta din grijile de om mare – căci așa mă considerau toți, dintr-odată, și cum să le spun că-mi venea să fug unde văd cu ochii, de frică și intimidare? Instinctiv, număram cam câți oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până plec spre casă, ajungeam la racla Sfântei Parascheva, spuneam o rugăciune scurtă în gând, primeam mir pe frunte de la vreun părinte și o luam din loc val-vârtej.

Sfânta a avut răbdare cu mine și m-a primit mult timp așa. Eram „plângăreața cu petițiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te rog să trec sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am terminat de învățat toate cursurile”. „Am nevoie de niște bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde știi tu, trimite-mi…” „Mi-e dor de mama, mi-e dor de nu mai pot de-o mângâiere, alină-mă tu.” Câte și mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna a disperare, aș putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai pot, nu mai găsesc nici o portiță, chiar n-ai de gând să faci nimic de data asta?!”.

Modul în care Sfânta Parascheva a lucrat în viața mea a fost uneori foarte discret, voalat, iar alteori am văzut limpede cum lucrurile se așezau parcă milimetric, în așa fel încât să-mi fie bine. Și nu doar pe moment, ci în perspectivă.  Am început să pricep  de ce mama mi-a zis odată, la un hram, după ce ne-am închinat la moaștele Cuvioasei și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cristina, indiferent ce-o să ți se întâmple în viața asta, nu contează c-o să fie vorba de bucurii sau necazuri, să ții minte un lucru: Sfânta Parascheva este prietena ta cea mai bună, care n-o să te dezamăgească niciodată!”.

Viața a făcut să înțeleg ce înseamnă situațiile care ne aduc la marginea răbdărilor. Căci în lumea asta sunt oameni care au mâncat, cred, cuptoare întregi de pâine înmuiată-n lacrimi amare! Tot Sfânta m-a învățat să mă deschid spre oameni, să-i văd ca pe copiii care au fost cândva, ca pe inimi care poartă doruri, nevoi, dureri, daruri. Sfânta m-a școlit cu răbdare despre acceptarea voii și lucrării lui Dumnezeu în viața mea. M-a cucerit câte un pic, în timp, și am înțeles că Sfânta Parascheva chiar nu mă părăsește niciodată, nici măcar atunci când eu parcă uit de puterea mijlocirii sale.

Lângă racla Cuvioasei Parascheva am purtat cele mai de preț discuții cu mine însămi și cu Dumnezeu. Am înțeles că Sfânta mă așteaptă să-i duc toate cererile și nevoile mele, să las la picioarele ei bocceluța cu poveri, dar că e important să fac asta necondiționat, fără să-mi lipesc inima de un anumit rezultat. Simt că e suficient să-i spun ce mă doare – ori doar atât, că mă doare –, iar ea se va ocupa de problema mea într-un mod neașteptat de frumos și imposibil de bănuit. În lumea sfinților, ședințele de rezolvare a crizelor omenești se țin altfel ‒ în capul mesei e Hristos, prezent nemijlocit, iar Sfânta Parascheva mijlocește pentru noi rugându-L față către Față. Grabnic ajutătoare și deosebit de convingătoare! Din minunile pentru care dau mărturie mii și mii de oameni am aflat că Sfânta a recuperat case pierdute, a vindecat bolnavi fără speranță – de la boli mentale, atacuri cerebrale, cancer terminal, până la cazuri care au scăpat fără operație –, a găsit lucruri pierdute sau furate, a reunit familii destrămate, a dăruit prunci soților, a luminat mințile elevilor și studenților, de au făcut carte și au ajuns oameni în viață, a rânduit căsătorii binecuvântate, a apărut în vis sau aievea oamenilor, schimbându-le pentru totdeauna inimile și sensul vieții. Și încă neștiute sunt atâtea dintre minunile și intervențiile ei!

Săptămâna trecută, într-o seară, intru în catedrală și fac rapid o cruce. Am întârziat cam mult cu treburile zilei, ușile se închiseseră la fix, acum era și trei minute. Dar, a nu-știu-câta-oară, cineva a deschis și m-a chemat înăuntru. Fără ca eu să mă agit, fără să ciocănesc, fără ca nimeni să știe că aștept pe-afară. E modul în care lucrează Sfânta. În liniște, discretă, elegantă, fără brizbrizuri duhovnicești. E pur și simplu stilul ei, inconfundabil.

În catedrală era lumină multă, candelabrele erau aprinse ca duminica la Liturghie. Nu mai erau alți închinători. Numai Cuvioasa, părintele de la raclă și doamna care termina de făcut curățenia. Liniște deplină și o încremenire a timpului. Tihnă și bucuria de a mă ruga în genunchi, lângă Sfânta Parascheva, fără ca nimeni să mă grăbească, fără ca nimic să mă distragă. Venisem tot așa, cu cârca de probleme, de griji. Mă gândeam că acuși începe forfota hramului Cuvioasei, agitația, „dezordinea” de care se plâng mulți în oraș ‒ deranjați, iată, nu de valurile de gunoaie din urma concertelor în aer liber, ci de mirosul busuiocului și de pelerinii care se mai așază uneori pe bănci, cu bagajele lângă ei, să-și mănânce bucata de pâine sub cerul liber.

Sărutând mâinile Sfintei, mintea mea s-a golit. Era de parcă liniștea din catedrală a năvălit toată, ca aerul de munte, în mine. M-am simțit acasă, împreună cu prietena mea cea mai bună, am simțit că-i aparțin, că mă iubește cu o dragoste fără hotar, fără condiții și fără sfârșit. Și am înțeles că așa cum mă primește pe mine ca să-mi odihnească sufletul, așa cum mă umple de daruri și de bucurie prin simpla închinare la moaștele sale, cinstite de Dumnezeu cu harul Său, la fel se întâmplă cu fiecare dintre pelerinii care-i trec pragul pe parcursul anului și la sărbătoarea hramului. Se împrietenește cu fiecare și vorbește pe limba lui, om cu om primește ceea ce nădăjduiește să primească ‒ dragostea care nu dezamăgește niciodată.

Să mă mai întreb atunci de ce oamenii stau câte o zi și-o noapte la rând, să se închine pentru câteva clipe? De ce vin de peste tot din țară ori își iau concediu special ca să vină din America sau din Franța sau de oriunde mai vin, pentru a participa la hramul Sfintei?

Anul acesta, la procesiunea „Calea Sfinților” a plouat torențial. Ieșea abur când deschideam gura să vorbesc. În fața mea, din hainele fraților de rugăciune șiroia ploaia ca din streașină. S-a umplut bulevardul, din mal în mal, nu doar de șuvoaie de apă, ci și de fluviul cald al pelerinilor care cântau troparul Sfintei Parascheva, mergând în urma cinstitelor sale moaște, ale Sfintei Maria Magdalena și ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ieșiseră mame și medici la toate ferestrele Maternității „Cuza”, pe lângă care a trecut convoiul, și cântările pelerinilor au luat-o-n sus, urcând etajele clădirii, răspândindu-se odată cu lumina pe la geamuri, plutind în aer odată cu tămâia. Ploaia pogora peste noi, iar rugăciunile noastre urcau la cer. Mi-a trecut prin minte oare ce-i face pe toți oamenii aceștia să fie aici, atât de drepți, de bucuroși, de ce și-au luat cu ei copiii, nepoții, de ce zâmbesc și slavoslovesc, deși le-au înghețat mâinile pe lumânări sau pe mânerul umbrelei?

Este darul sfinților și-al lui Dumnezeu!  Într-o mare de oameni, Sfânta Parascheva ne recunoaște pe toți cei care ne-am îndreptat vreodată un gând cât de mic spre ea, ne așteaptă ca pe prietenii cei mai dragi, să o sărbătorim de ziua ei și îi cheamă s-o cunoască pe toți cei care încă nu știu ce daruri le-a pregătit ea deja.

Miezul lui octombrie e vremea culegerii roadelor duhovnicești care să ne hrănească până la hramul de anul viitor. Să-i ducem Sfintei Parascheva în dar rugăciuni, flori și inimi deschise, ca să plecăm încărcați cu har, cu binecuvântare, cu ajutor dumnezeiesc, cu minuni în toate buzunărașele sufletului și cu încredințarea că acolo, Sus, Cineva ne iubește și a rânduit ca aici, pe pământ, îmbrățișarea Sfintei Parascheva să ne cuprindă pe toți!

Ionela-Cristina Răciu

sursa: doxologia.ro