Părintele Petroniu Tănase
Sfânta şi Marea Marţi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice- parabola celor zece fecioare şi parabola talanţilor.
Prima pildă asemuieşte intrarea în viaţa veşnică cu o nuntă. Hristos e Mirele Care ne cheamă pe toţi la ospăţul Său de nuntă, precum glăsuieşte utrenia zilei.
„Mire Hristoase, Care eşti cu podoaba mai frumos decât oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleagă-mă de chipul cel ticălos al greşealelor mele… şi, împodobindu-mă cu frumoasa haină a slavei Tale, fă-mă împreună şezător luminat la masa împărăţiei Tale…”.
Taina nunţii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar în Hristos şi în Biserică. Prin unirea nunţii se împlineşte într-un chip nedesăvârşit, năzuinţa omului după veşnicie; prin urmaşii săi omul îşi prelungeşte viaţa dincolo de hotarele vârstei sale. Nunta pământească este însă o icoană ştearsă a negrăitei bucurii de a fi împreună cu Mirele Hristos; unirea cu El este veşnică şi bucuria fără de margini.
Dar pentru a putea intra împreună cu Mirele, trebuie îndeplinite condiţiile arătate în parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie şi untdelemn în candele. Despre veghere şi curăţie ne-a învăţat pe larg sfânta şi marea Luni; acum se stăruie îndeosebi asupra untdelemnului. Într-adevăr, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul nopţii în aşteptarea Mirelui; cinci din ele însă, pentru că au avut untdelemn îndeajuns pentru candele, au fost numite înţelepte şi au intrat în cămară împreună cu Mirele; celelalte cinci, pentru că n-au avut grijă să-l cumpere la vreme, şi-au pierdut ostenelile fecioriei şi ale vegherii; au rămas afară din cămară, de aceea au şi fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de încercare. Ce taină ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?
Fecioria are mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos S-a născut din fecioară şi a dus viaţă feciorelnică; înaintemergătorul şi prietenul Său, Ioan Botezătorul, precum şi ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; în viaţa veşnică, tronul Său va fi înconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare însă parcă ar vrea să ne spună că fecioria singură nu-i îndestulătoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, deşi fecioare, n-au intrat împreună cu Mirele la nuntă.
Sfinţii Părinţi înţeleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce înseamnă că fecioria, pentru a fi mântuitoare, trebuie unită cu milostenia.
„Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gură de Aur, străbate văzduhul, trece de lună şi de soare şi de cetele cereşti… şi se opreşte în faţa tronului Dumnezeirii. Oricâte păcate vei face, milostenia atârnă mai greu decât ele”.
Fecioria este un lucru aşa de mare că niciunul din cei vechi n-au putut s-o păzească: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria şi dispreţul morţii erau virtuţile cele mai grele. Numai de la Hristos a înflorit floarea fecioriei. Şi totuşi, cele cinci fecioare fără milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot aşa şi fecioria, dacă nu este unită cu milostenia se prăpădeşte” (Omilia despre pocăinţă).
Care este rostul unirii acestor două virtuţi?
Sfinţii Părinţi deosebesc la o faptă, două părţi: trupul sau forma văzută a faptei şi sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o faptă să fie bună sau rea este scopul ei şi nu forma, pentru că diavolul „care de la început este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44), întotdeauna ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Adeseori forma, atât a virtuţii, cât şi a păcatului poate fi aceeaşi, pe când scopul le deosebeşte hotărât; scopul a toată fapta bună este Dumnezeu, iar scopul păcatului este moartea. De aceea, o faptă bună ca să fie virtuoasă are nevoie de o garanţie că scopul ei duce la Dumnezeu. Această garanţie, Dumnezeu a pus-o în aproapele nostru: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, price faptă virtuoasă se valorifică prin purtarea pe care o avem faţă de aproapele nostru; este o faptă de dragoste, de milostenie faţă de dânsul. Milostenia este deci certificatul de garanţie al virtuţii, că este bine făcută, că duce la Dumnezeu. La înfricoşătoarea Judecată, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate şi verificarea va fi îndestulătoare. Orice faptă virtuoasă, fără această garanţie, nu este mântuitoare. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul zice că „toată asceza care nu are dragoste este străină de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).
Rostul acestei pilde la sfârşitul postului nu-i greu de ghicit, în curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupeşti: post, nevoinţe, metanii ş.a. care, bine făcute, duc la subţierea trupului, la curăţie, la feciorie, fecioria fiind o sinteză a virtuţilor trupeşti. Ea oglindeşte chipul cel dinafară, forma virtuţii; milostenia însă, ca dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, oglindeşte mai ales faţa lăuntrică a virtuţii, scopul ei. Adevărata virtute trebuie să le unească pe amândouă: ostenelile trupeşti cu virtuţile sufleteşti; fecioria trebuie să se împodobească cu milostenia, altfel nu este mântuitoare.
Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevoinţe care ne mântuiesc, ostenelile care se fac pentru ele însele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, căci este o nebunie să duci o viaţă de osteneală şi nevoinţă şi la urmă să te alegi cu muncile cele veşnice. Lecţia cea mare care trebuie ţinută minte din pilda fecioarelor este aceasta: mântuirea nu se agoniseşte numai prin nevoinţe personale, prin asceză, acestea sunt necesare, dar sunt numai o jumătate din preţ şi încă nu cea mai de seamă; trebuie cealaltă şi cea mai de preţ jumătate: faptele dragostei de aproapele.
Şi mai este o pricină a pomenirii acestei pilde în această zi. Săptămâna Sfintelor Patimi ne arată în chipul cel mai puternic marea dragoste faţă de oameni a lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină, El însuşi ne cheamă să ne apropiem cu „credinţă şi cu dragoste” şi toţi creştinii năzuiesc şi se pregătesc să guste din „ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare”. Ca să ne învrednicim cu adevărat de acestea, pregătirea noastră pentru Sfânta înviere trebuie să fie încununată cu acestea două: de feciorie şi milostenie; de sfinţenie personală şi dragoste de aproapele.
Cealaltă pildă, a talanţilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a două lucruri. Omul este dator să fie virtuos. Mântuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiţi sfinţi”, „Fiţi desăvârşiţi”, pentru că omul are deja darul sfinţeniei de la Sfântul Botez; a primit de la Stăpânul talantul, el trebuie doar să-l neguţătorească, făcând faptele pentru care a primit putere „… Fiecare din noi să înmulţim talantul darului după măsură- ne îndeamnă slujba Utreniei- unul să aducă înţelepciune prin lucruri bune; cel credincios să împărtăşească cuvântul său celui ce nu ştie tainele; altul să-şi împartă bogăţia la săraci. Aşa vom înmulţi împrumutul, ca nişte ispravnici credincioşi ai Domnului.” (Laudele).
Pilda ne mai arată că înmulţirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneşte Stăpânul: „trebuia să dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27). Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei: „Iată că-şi încredinţează Stăpânul talantul Său, ţie suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul. Ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă…”.
Zaraful sunt săracii şi, prin ei, însuşi Domnul, căci cine dă săracilor, împrumută pe Hristos. Stăpânul împarte talanţii şi tot El este zaraful care-i înmulţeşte, pentru ca să adauge şi dobânda la bogăţia talantului. Vedem aici o minunată meşteşugire a bunătăţii şi dragostei dumnezeieşti. Dumnezeu ne dăruieşte darurile Sale şi apoi ne îndeamnă să I le dăm cu împrumut, ca şi cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta să ne învrednicească de mai mare răsplată; nu numai a darului, ci şi a dobânzii şi aceasta numai pentru o neînsemnată osteneală: bunăvoinţa de a împrumuta darul primit. Încă o dată vedem cât de mari sunt faptele dragostei de aproapele.
