Părintele Petroniu Tănase
Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.
Cina cea de Taină din foișor este totodată și Cina despărțirii: „De acum, să faceți acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oțet și fiere și cu gustul lor va muri și nu Se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului.
După Cină, Mântuitorul va fi coborât cu ucenicii pe drumul roman care se vede și astăzi, spre Siluan, și de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să Se roage.
În fața Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede mare, colțuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi și sudori de sânge, și pe care omenirea nu va înceta până la sfârșitul veacului s-o spele cu lacrimile căinței și ale recunoștinței. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriași, odrăsliți din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.
În primele veacuri, creștinii din Ierusalim se adunau la foișorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfin-telor Patimi. În fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective și se retrăia înfricoșătoarea dramă. Poporul ascultând, plângea și se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani și Golgota, strigătele și suspinul lor erau așa de mari, că se auzeau până la zidurile orașului.
Până astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiție. Ceasurile de vineri dimineața se citesc în biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat și condamnat Domnul; dedesubt se află temnița celor osândiți și lespedea găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care mulțimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulițele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, în piatra zidului, urma mâinii Domnului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre și pe care m-am învrednicit și eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul răstignirii.
La noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creștine. Evangheliile alese de la cei patru evangheliști se citesc încadrate de citiri și cântări, care sunt introduceri și comentarii la textele ce se citesc.
În chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite și pogorârii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, stat-a gol la judecată și a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori…” (Antifon 15). „Fiecare mădular al sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi; Capul – spini, fața – scuipări, obrazul – loviri cu palme, gura – gustarea oțetului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele păgânești, spatele – biciuiri, și mâna – trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce și cuie, încheieturile și coasta – suliță” (la Laude).
De aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat și temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ție” (Stihoavna).
Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate: „Văzând mielușeaua, Maria, pe Mielușelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună și cu alte femei, strigând așa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarăși altă nuntă în Cana, și acolo Te grăbești acum, ca să le faci lor vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, și nu mă trecea cu vederea tăcând!” (Icos).
Și iarăși: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul, se chinuia…” (Stihoavna).
Legiuitorii lui Israel și poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriți decât pietrele și „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).
Însuși Domnul îi întreabă cu mâhnire și nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe cei morți i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit!” (Antifon, 12). Și încheie: „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a părăsit și și-a săpat luiși puț sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și slobozit…” (Laude).
De aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile și acelea Mă vor proslăvi” (Antifon 12).
Ascultând cele douăsprezece Evanghelii cu întristare și cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm tâlharului cel drept și să strigăm cu credință: „Pomenește-ne, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”. Și să aducem curate simțirile noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Paștile noastre ca iudeii, ci curățindu-ne de toată întinăciunea și curat să ne rugăm Lui…
Contemplând încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentru noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de nădejde și stăpână, copleșită de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
În Sfânta și Marea Vineri, dimineața, Liturghie nu se săvârșește, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).
Ceasurile Împărătești din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre și smerenie a Domnului, spaima și cutremurul întregii făpturi. Crucea cea dătătoare de viață, credința tâlharului, din care se impun câteva învățături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.
Nefericitul ucenic și vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruțare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înțeleagă nimic din toate minunile Domnului și din toată dumnezeiasca învățătură pe care o auzise de la Învățătorul, pe Care vânzându-L pe bani și-a agonisit spânzurare și moarte veșnică.
„Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărțit de ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ți-a spălat și ție picioarele la Cină?” O, cât de absurdă și de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, și care face pe ucenic să se lepede de Învățătorul și să se lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul morții.
Dimpotrivă, ridicarea tâlharului cel răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La începutul săptămânii, când eram în așteptarea Mirelui, ne întristam și ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”. Acum, însă, Mirele a venit și cel dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de încredere și smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credința și smerenia care au îndreptat pe vameșul, acestea au deschis tâlharului Raiul!
Dar faptul se cuvine privit și mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin smerenie și credință.
Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.
