Sfântul Nicolae Velimirovici
Hristos pe Golgota! Mântuitorul pe Cruce! Cel Unul drept în chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Să se ruşineze cel care are conştiinţă! Să plângă cel care are inimă! Să priceapă cel care are minte!
Cu ce putem asemui această întâmplare – tainică precum nesfârşitul, vârtos precum pământul şi înfricoşător precum iadul? Dintre milioanele de întâmplări care au loc în fiecare zi în întreaga lume, care se pot afla întru priveliştea ochilor noştri şi întru auzul urechilor noastre, cu care faptă putem asemui această lucrare, care nu s-a mai pomenit, a răufăcătorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii răpitori? Sau cu un prunc neprihănit în fălcile unui împărat precum şarpele? Sau cu o mamă înconjurată de fiii şi fiicele sale nebune? Sau cu căderea meşteşugarului în maşinăria pe care el însuşi a făcut-o, ca să fie făcut bucăţi bucăţele de roţile maşinăriei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele său? Dar atunci păcătosul cel mai mare l-a ucis pe păcătosul cel mai mic, pe când aici oamenii cei răi se năpustesc asupra Celui fără de păcat. Cu Iosif, ai cărui fraţi l-au vândut în Egipt? Dar acesta era un păcat împotriva fratelui lor, nu împotriva unui binefăcător, pe când aici păcatul este împotriva Binefăcătorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricăciune şi putrezire cu duhoare grea, ajungând hrană viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat împotriva plăsmuirii lui Dumnezeu, pe când aici plăsmuirea se ridică împotriva Plăsmuitorului. Cu David cel minunat, împotriva căruia fiul său Absalom a ridicat răzvrătire? Dar aceea era o mică pedeapsă pentru un mare păcat al lui David, pe când aici Cel Unul fără de păcat, Preadreptul, suferă chinuire aşa de îngrozitoare!
Samariteanul cel milostiv, care a mântuit lumea de stricăciunea furilor, a căzut chiar El în mâinile furilor. Şapte feluri de tâlhari Îl înconjură pe El. Cel dintâi este înfăţişat de satan, cel de al doilea, de bătrâni şi căpeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al şaselea de tâlharul nepocăit de pe cruce şi al şaptelea de tâlharul pocăit. Să zăbovim o clipă şi să ne uităm la ucigătorii cei din jur, în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu atârnă răstignit pe cruce, însângerat şi plin de răni.
Mai întâi, vine satan, cel care doreşte cel mai mare rău oamenilor. El este tatăl minciunilor şi ucigătorul ucigătorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt îndoite: el ispiteşte prin lenevire şi prin suferinţă. La început, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere şi bogăţii; acum, la sfârşit, el Îl ispiteşte prin suferinţă. Când fusese biruit şi ruşinat la prima ispitire, el L-a lăsat pe Domnul şi a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a lăsat cu totul, ci numai pentru o vreme. După cum spune Evanghelia: Diavolul s-a îndepărtat de la El, până la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut şi el se arată din nou. De data aceasta, el nu mai are nevoie să se arate deschis şi în chip văzut; de data aceasta, el lucrează prin oameni, prin fiii întunericului, care fuseseră orbiţi de marea lumină a lui Hristos şi, în orbirea lor, ei s-au aşezat în mâinile lui satan, ca să-i slujească lui ca armă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se află aici, pe limba fiecăruia dintre cei care Îl hulesc pe Hristos, în gura fiecăruia care scuipă faţa Preacuratului Hristos, în inima fiecăruia care arde de focul pizmei şi al urii împotriva Lui.
Cel de-al doilea ucigaş sau grup de ucigaşi este reprezentat de căpeteniile şi bătrânii poporului evreu în domeniul politic, religios şi cărturăresc. Aceştia sunt cărturarii, fariseii, saducheii şi preoţii, împreună cu împăratul Irod care se află în fruntea lor. Pizma şi teama le-au sucit mintea lor către uciderea Domnului – pizmă faţă de Cel Unul mai puternic, mai înţelept şi mai bun decât ei; şi teama de a nu-şi pierde locul, puterea, cinstea şi bogăţia, dacă oamenii Îl sprijină pe Hristos. “Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (Ioan 12:19) a fost strigătul slăbiciunii, pizmei şi al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rău a lor împotriva Domnului? Fără nicio judecată dreaptă sau osândire după lege, ei L-au prins şi L-au ucis. Este scris în Evanghelie: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa, şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă (Matei 26:3-4). Iată că ei nu aşează sfat cum să-L învinuiască şi să-L ducă pe El la judecată, ci să prindă pe Iisus… şi să-L ucidă, şi aceasta cu vicleşug! Când susţinătorul de lege Nicodim spune că Domnul trebuie mai întâi să fie ascultat de către curte, ca aceasta să cunoască ceea ce a făcut El, ei înlătură această sfătuire cu nemulţumire şi cu zâmbete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).
Cel de-al treilea ucigaş este Iuda, apostolul cel făţarnic, ruşinat. Satan a fost părtaş la vărsarea de sânge a lui Hristos, din ură faţă de Dumnezeu şi faţă de om; bătrânii şi căpeteniile poporului au fost şi ei părtaşi la aceasta, din pizmă şi din teamă; Iuda se alătură lui satan şi bătrânilor poporului, din lăcomie. Uciderea lui stă în vinderea Învăţătorului şi Binefăcătorului lui pentru treizeci de arginţi. Mai târziu, Iuda recunoaşte uciderea săvârşită de el, în faţa aceloraşi bătrâni, care îl năimiseră pentru vinderea de sânge nevinovat: “Am greşit vânzând sânge nevinovat.”… Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplită mărturiseşte împotriva lui, pentru că se scrie despre el: şi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele (Fapte 1:18).
Cel de-al patrulea ucigător este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim şi, într-un fel ascuns, acesta era în numele lumii păgâne, fără de Dumnezeu, la osândirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteşte iudeii, tot aşa cum fac şi iudeii cu el. La început, el nu are niciun gând de a se face părtaş la osândirea lui Hristos: “Luaţi-L voi şi judecaţi-L voi după legea voastră” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la învinuirile aduse lui Hristos. Mai târziu, el este de partea lui Hristos şi, după o anume judecată, acesta spune iudeilor: “Eu nu găsesc în El nicio vină.” (v.38). În cele din urmă, a fost înfricoşat cu ameninţări: “Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotărăşte ca să se împlinească cererea lor (Luca 23:24) şi porunceşte ca Hristos să fie bătut şi răstignit pe cruce. Pilat se face ucigător, fiindcă stătea întru puterea lui să nu-L dea pe El la ucidere, ci să-L ocrotească pe Cel Unul Drept şi nu a făcut aceasta. Chiar el spune Domnului: “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat îşi asumă părtăşia întru veşnicie asupra morţii lui Hristos. Ce îl împinge pe Pilat să săvârşească această ucidere şi ce îl aşează pe el împreună cu ceilalţi ucigători? Slăbiciunea minţii şi teama; slăbiciunea minţii în apărarea dreptăţii şi teama pentru locul său şi mila Cezarului.
Cel de-al cincilea ucigător este Baraba. El se află în temniţă pentru o răscoală… şi pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atât după legea evreiască, cât şi după cea romană. Nicidecum el nu a păcătuit împotriva lui Hristos în chip nemijlocit sau conştient. Este păcatul acelora care l-au aşezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gândit să-l folosească pe Baraba ca mijloc de izbăvire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat aşezând înaintea iudeilor alegerea liberă: Hristos ori Baraba – şi cine se aseamănă se adună. Dumnezeu sau un ucigaş? Şi ucigaşii aleg ucigaşul.
Ucigătorul al şaselea şi cel de-al şaptelea sunt cei care atârnă, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga lui Hristos, aşa cum Proorocul Isaia a văzut şi a spus mai dinainte: “Cu cei făcători de rele a fost numărat” (Isaia 53:12). Unul dintre aceşti ucigători huleşte, chiar şi atunci când este dat la moarte, dar celălalt se roagă. Iată doi bărbaţi în aceeaşi situaţie grea: amândoi răstigniţi pe câte o cruce, amândoi aflaţi la marginea vieţii acesteia şi nemaiaşteptând nimic de la ea. Dar ce deosebire mare între aceştia! Iată răspunsul pentru toţi cei care spun: aşează oamenii în aceleaşi împrejurări materialnice, dă-le aceeaşi cinste şi aceleaşi stăpâniri şi ei vor fi cu toţii în acelaşi duh. Un ucigător, înainte de ultima sa suflare, aduce batjocură Fiului lui Dumnezeu: “Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.” (Luca 23:39), dar celălalt se roagă Domnului: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni, în Împărăţia Ta” (23:42). Durerea răstignirii pe cruce îl ucide pe unul în trup şi în suflet, dar, cu toate că aceeaşi împrejurare ucide trupul celuilalt, în acelaşi timp, îi mântuieşte sufletul său. Crucea lui Hristos este faptă de ruşine pentru unul, dar este mântuire pentru celălalt.
Aceste feluri de ucigători se aflau în jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajută-ne ca să ne cercetăm vieţile noastre, mai înainte de a osândi pe aceşti ucigători care au răstignit pe Cruce pe Domnul iubirii şi să ne întrebăm dacă nu cumva facem şi noi parte din ceata aceasta. O, dă-ne Doamne putere ca să fim precum cel de-al şaptelea dintre ucigători, care s-a pocăit pe cruce şi, în miezul durerii sale celei trupeşti, a căutat şi a aflat mântuire pentru sufletul său cel păcătos.
Dacă omul scoate dinlăuntrul său ură faţă de Dumnezeu şi faţă de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui satan şi arma lui cea mai ascuţită.
Dacă omul se află îmbelşugat de pizmă faţă de oamenii bine plăcuţi lui Dumnezeu şi faţă de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigător şi omorâtor de Dumnezeu, precum Ana şi Caiafa şi precum toate celelalte căpetenii şi bătrâni ai iudeilor.
Dacă omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu şi pe cel mai apropiat prieten al său, dimpreună cu ucigătorul din lumea aceasta, care este Iuda.
Dacă omul este cuprins de slăbiciunea minţii în apărarea celui drept şi se află în mare teamă pentru ocupaţia şi uşurătatea vieţii sale, şi acesta va îngădui uciderea celui drept, este şi acesta ucigător, precum şi Pilat a fost.
Dacă omul stârneşte răzvrătire şi vărsare de sânge de om şi un altul îndură suferinţă în locul lui, fie prin judecare greşită, ori slăbiciune omenească, el este ucigător precum şi Baraba a fost.
Dacă omul huleşte împotriva lui Dumnezeu întreaga lui viaţă, fie prin cuvânt sau prin faptă, şi această hulă se află pe buzele sale chiar şi în clipa morţii sale – el este cu adevărat frate de suflet al ucigătorului hulitor de pe cruce.
Totuşi, fericit este acela care, suferind pentru păcatele sale, nici nu huleşte împotriva niciunui om, nici nu judecă pe niciunul, ci îşi aduce aminte de păcatele sale şi strigă către Dumnezeu, ca să-i dea iertare şi mântuire. Fericit este cel de-al şaptelea ucigător, care a priceput că durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru păcatele sale şi a priceput că durerile Preacuratului Mântuitor erau suferinţă nemeritată pentru păcatele altora şi acela s-a pocăit, a cerut mila lui Dumnezeu şi s-a aflat cel dintâi în Raiul vieţii veşnice, dimpreună cu Mântuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocăinţă mântuitoare, chiar în clipa morţii, chipul mântuitor al rugăciunii către Dumnezeu şi grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lăsat nouă tuturor o pildă minunată, oricare fel de păcat am săvârşit noi, în oricare chip ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi ne-am numărat printre ucigători. Fiecare păcat este ucidere împotriva lui Dumnezeu şi cel care săvârşeşte măcar un singur păcat se numără la un loc cu ucigătorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui satan. De aceea, nimeni să nu cârtească, zicând că suferinţa lui îl duce mai degrabă la pieire decât la mântuire, ci fie ca întunericul suferinţei sale să se lumineze prin cugetarea asupra păcatului său şi prin pocăinţă şi rugăciune. Numai în felul acesta, suferinţa îi va fi lui spre mântuire, iar nu spre pieire.
Şi acum, când i-am cercetat pe toţi ucigaşii care se strânseseră împrejurul Domnului Hristos, să zăbovim o clipă şi înaintea Domnului Însuşi şi să observăm cum arată El printre ucigători. Mai presus de toate, să zăbovim o clipă cu mare grijă în Grădina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obosiţi, în timp ce Domnul se ruga în genunchi şi era în chinuire mare:
“Părinte, de voieşti, să treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22:42). Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespărţită de omenitatea Sa, deşi uneori este mai desluşită pentru ochii noştri o latură, alte ori cealaltă. În Pruncul slab din peşteră, Îl vedem ca om. În fuga în Egipt sau în anii lucrării ascunse în Nazaret, Îl vedem iarăşi ca om. Fiind flămând şi însetat, obosit de călătoriile Sale, Îl vedem ca om. Dar când Îl vedem înviind morţi, înmulţind pâinea, vindecând îndrăciţii şi leproşii, potolind furtuna, oprind vântul şi umblând pe apă ca pe pământ uscat – atunci, cu adevărat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. În Grădina Ghetsimani Îl vedem atât ca Dumnezeu, cât şi ca om. Ca Dumnezeu – fiindcă în vreme ce trei dintre cei mai mari bărbaţi din lume, primii trei Apostoli ai Săi, dorm de oboseală, El priveghează neostenit, rugându-Se în genunchi. Ca Dumnezeu – căci cine ar fi fost vreodată în stare sau ar fi cutezat să se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvântul “Părinte” în afară de Cel Unul Născut Fiu al Său, care, ca Fiu, cunoştea unitatea care exista între El ca Fiu şi Tatăl Său. Ca Dumnezeu – căci, care dintre muritori ar fi cutezat să spună că, la cuvântul său vor zbura la el pe pământ “douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26:53)? Ca om – pentru că El, ca om, îngenunchează pe pământul murdar; ca om, El transpiră sub chinuire; ca om, El Se luptă cu Sine Însuşi; ca om, El se micşorează din pricina suferinţei şi a morţii; ca om, Se roagă să treacă de la El paharul amar al suferinţei.
Cine poate să povestească şi să preţuiască cu dreptate suferinţele lui Hristos din noaptea aceea cumplită, dinainte de răstignirea pe Cruce, suferinţa sufletului şi a trupului? Dacă durerea trupească a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru că se spune că era în chinurile morţii. Aceasta este chinuirea lăuntrică, chinuirea sufletului; firea Lui omenească este aceea care caută mângâiere de la Tatăl; este vorbirea tainică a omului cu dumnezeirea cea nevăzută, despre ceva de care depinde întreaga lume zidită, de la începuturi până la sfârşit. Pe de o parte, se află chinurile îngrozitoare ale Omului a cărui sudoare curge precum picăturile de sânge în răcoarea nopţii; şi, pe de altă parte, se află planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Acestea două se aflau în război şi trebuiau să fie aşezate în pace. Omul a spus: “Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultător) a adăugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42). Şi Dumnezeu a hotărât că paharul trebuie să fie băut. Şi atunci când Omul a primit hotărârea lui Dumnezeu, sufletul Său a aflat iarăşi pace, o pace necunoscută pe pământ, care nu poate fi tulburată prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defăimare, nerecunoştinţă ori strigăte fără de judecată, ori chiar durerea răstignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat cea mai mare izbândă asupra lui satan în Grădina Ghetsimani şi a făcut aceasta întru ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost învins de către satan; prin ascultare faţă de Dumnezeu, Hristos l-a învins pe satan, dând mântuire lui Adam şi urmaşilor săi. În Grădina Edenului, satan a învins omul; în Grădina Ghetsimani, Omul l-a învins pe satan. Acesta este războiul pe care îl relatează Evanghelia. Era trebuincios ca omul să fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, aşa încât toţi oamenii să poată avea înaintea lor acest pildă a războiului şi a biruinţei – o pildă omenească, care să poată fi urmată. Aşadar, Dumnezeu L-a lăsat pe Omul Iisus să lupte cu satan şi cu toate puterile aceluia. De aici chinurile îngrozitoare ale Omului; de aici strigătul: “treacă de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau de pe faţa Lui. Dar, dacă trupul este neputincios, duhul este întru tărie. Şi duhul a fost biruitor, mai întâi asupra trupului, şi apoi asupra lui satan. Poate că satan nu a fost în stare să priceapă că el a fost cu totul biruit în Grădina Ghetsimani şi a continuat să se veselească de batjocorirea, răstignirea şi moartea Domnului. Dar atunci când Domnul, prin moarte şi îngropare, a coborât ca un trăsnet în împărăţia lui satan, atunci satan şi-a dat seama că izbânda sa aparentă de pe Golgota a fost pur şi simplu culminarea înfrângerii sale din Grădina Ghetsimani.
În acelaşi chip în care Domnul Iisus a flămânzit şi a însetat ca om; în acelaşi chip în care El era obosit ca om, că El mânca şi dormea ca om, umbla şi vorbea, plângea şi Se bucura, tot aşa a şi suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi să nu spună: era uşor pentru El să sufere – El era Dumnezeu! – dar cum să înving eu suferinţa? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se împiedică din necunoaştere şi din moleşeala duhului. Hristos nu a aflat suferinţa uşoară, căci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Şi, mai mult decât atât, suferinţa a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat şi Fără de Păcat, decât pentru noi, care ne facem vinovaţi şi plini de păcat. Când suferim, să nu uităm niciodată că noi suferim pentru păcatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor şi pentru oameni, pentru mulţi oameni şi pentru păcatele tuturor oamenilor. Şi când un singur păcat a adus moartea lui Adam; când un singur păcat a aşezat semnul veşnic al ruşinii pe fruntea lui Cain; când, pentru două sau trei păcate, David a suferit atât de mult; când pentru multe păcate, Ierusalimul a fost distrus şi Israelul a fost luat în robie – vă puteţi închipui suferinţa pe care a îndurat-o El, când apăsau asupra Lui munţi uriaşi de păcate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau păcate grele: păcate datorită cărora s-a deschis pământul şi a înghiţit oameni şi animale; păcate datorită cărora au pierit cetăţi şi popoare întregi; păcate datorită cărora a venit potopul şi foametea şi seceta şi ciuma şi lăcustele şi omizile; păcate care au adus războaie între popoare, pierderi şi distrugeri; păcate care au deschis porţile sufletului omenesc spre năpustirea duhurilor celor rele; păcate din pricina cărora s-a întunecat soarele, s-a învolburat marea şi râurile au secat. Ce rost are să le numărăm pe toate? Se poate număra nisipul mării sau iarba plaiurilor? Toate aceste păcate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducătoare de moarte, precum otrava celui mai veninos şarpe – pentru că plata păcatului este moartea (Romani 6:23) – fiecare păcat a apăsat asupra neprihănitului Om Iisus Hristos. El a luat păcatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare nouă de nepriceput faptul că sudoarea Îi curge de pe frunte ca picături de sânge? Este de nepriceput cererea Lui: “treacă de la Mine acest pahar”? Iată, “cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5:7-8). Închipuieşte-te pe tine să fii dus la eşafod pentru un om drept şi gândeşte-te ce greu ar fi. Şi mai închipuieşte-ţi că te afli pe eşafod pentru un ucigaş – şi acel ucigaş este tocmai unul care a săvârşit ucidere împotriva ta. Gândeşte-te că eşti osândit la moarte pentru izbăvirea lui! Numai la gândul acesta va curge sudoare pe tot trupul tău! Şi numai atunci îţi stă în putinţă să pricepi sudoarea de sânge a lui Hristos. Şi atunci vei striga cu glas mare, plin de înfricoşare, uimire şi dus până la marginea răbdării sufleteşti: Iată Omul care este Dumnezeu!
“Iată Omul!” a strigat Pilat mulţimii de iudei, aducându-le pe Hristos purtând pe cap cunună de spini şi hlamidă roşie având pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire faţă de cinstea, pacea şi tăcerea lui Hristos, sau cu scopul de a stârni simpatia iudeilor? Poate că a fost şi una, şi alta. Să strigăm cu uimire: “Iată Omul!” Iată Omul viu, adevărat şi biruitor, omul aşa cum l-a alcătuit Dumnezeu, atunci când l-a făcut pe Adam. Iată Omul – blând, smerit şi ascultător faţă de voia lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam în Rai înainte de a păcătui şi de a fi izgonit. Iată Omul lipsit de ură sau rău, cu liniştea de nezdruncinat în mijlocul vijeliei de ură şi de răutate, din partea oamenilor şi a dracilor! Lupta Lui a fost purtată în Grădina Ghetsimani. În clipa când El a strigat, pentru a treia şi ultima oară, “Facă-se voia Ta”, pacea s-a sălăşluit în sufletul Său. Această pace L-a sporit pe El în cinste, ceea ce i-a supărat pe iudei şi l-a făcut pe Pilat să se minuneze. El Şi-a dat trupul în voia Tatălui Său, tot aşa cum, puţin mai târziu, Şi-a dat sufletul în mâinile Tatălui Său. El Şi-a supus în întregime voia Sa omenească voii dumnezeieşti a Tatălui Său ceresc. Nedorind rău niciunui om, Mielul cel cu înţelepciunea întreagă a căzut în genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atât de greu, ci păcatele lumii; păcatele care, împreună cu trupul Său, urmau să fie răstignite pe lemnul Crucii.
Dar ce spunem noi atunci când vorbim despre faptul că Hristos nu voia răul niciunui om la această vreme cumplită? Noi am spus lucrurile numai pe jumătate. El voia binele pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile. Şi chiar şi acum nu am spus totul. El nu numai că a dorit binele, dar a şi lucrat pentru binele tuturor până în clipa morţii Sale. Chiar şi de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar şi pentru binele celor care L-au răstignit pe Cruce. El a făcut tot ceea ce putea să facă pentru ei, în durerile răstignirii: El le-a iertat păcatele.
“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinţă bună, ci o lucrare bună – cea mai mare bună lucrare, pe care o pot cere păcătoşii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apăsarea morţii, toţi erau chinuiţi de durere, Domnul era preocupat de mântuirea oamenilor. El le iartă oamenilor neştiinţa lor. El Se roagă pentru ucigătorii care L-au răstignit pe Cruce şi L-au străpuns cu suliţa. La vremea răstignirii Sale, El a împlinit marile porunci pe care le dăduse oamenilor: poruncile despre neîncetata rugăciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodată pentru ucigători, căzând în mâinile ucigătorilor – s-a rugat pentru mântuirea lor, s-a neliniştit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu răutate? Chiar şi oamenii cei mai buni, căzând în mâinile ucigătorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gândit la binele lor personal, îşi făceau griji pentru ei şi îşi aduceau îndreptăţiri. Oamenii cei preadrepţi, înainte de venirea lui Hristos, aveau neputinţa de a înălţa rugăciune pentru cei ce le-au greşit. Cu toţii cereau lui Dumnezeu şi omului, răzbunare împotriva celor care le făcuseră rău. Dar iată, Domnul Îşi iartă vrăjmaşii şi Îşi face griji pentru ei; El îi iartă şi Se roagă pentru ei. Ce lucruri mărunte le ţinem în noi şi le tot pomenim de rău! Pentru ce lucruri mărunte ne pornim spre răzbunare mânioasă! Şi noi facem aceasta, noi, care în fiecare zi ne atragem mânia lui Dumnezeu, încălcând poruncile Sale sfinte cu gânduri necurate, doriri necurate şi fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, dacă nu-şi iubeşte aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singură ne poate face oameni – oameni vii, adevăraţi. În deşert ne uităm la Domnul nostru răstignit pe Cruce, în deşert ascultăm ultima Lui rugăciune pentru păcătoşi, dacă noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele şi facem parte din ceata aceea de ucigaşi, care L-au osândit pe nedrept şi L-au dus pe El la moarte. De aceea, să nu ne îmbogăţim de uimire şi minunare, văzând dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci să ne ruşinăm de minunarea noastră – să ne ruşinăm, căci această rugăciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.
“Cu cât mai mare este dragostea, cu atât mai mare este suferinţa”, spune Sfântul Teodor Studitul. Totuşi, dacă neputincioşi suntem ca să măsurăm cât de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, să ne ostenim cu osârdie mare să măsurăm cât de mari sunt suferinţele Lui pentru noi. Acestea au fost atât de mari şi atât de cumplite, că le-a simţit chiar şi pământul şi s-a cutremurat; soarele le-a simţit şi s-a întunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos; mormintele s-au deschis; morţii au ieşit din morminte; sutaşul de sub Cruce L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu; tâlharul de pe cruce s-a pocăit. Fie atunci ca inimile noastre să nu fie mai oarbe decât pământul, mai învârtoşate decât pietrele, mai lipsite de simţire decât mormintele şi mai moarte decât morţii. Ci să ne pocăim ca tâlharul de pe cruce şi să-L slăvim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutaşul lui Pilat, de sub Cruce; şi fiecare, dimpreună cu sfinţii noştri fraţi şi surori, să fim izbăviţi de la moarte prin suferinţele lui Hristos, curăţiţi prin Preacuratul Său sânge, să fim îmbrăţişaţi de mâinile Sale sfinte, întinse şi să ne învrednicim de Împărăţia Lui fără de moarte. Pentru că cei ce vor fi fără băgare de seamă faţă de acestea vor rămâne în această viaţă în ceata ucigătorilor lui Antihrist şi, în lumea ce va să vină, se vor sălăşlui dimpreună cu tâlharul nepocăit, departe, departe de tot de faţa lui Dumnezeu. Pentru că, deşi Dumnezeu S-a aflat odinioară dimpreună cu ucigătorii pe pământ, El nu Se va mai afla niciodată împreună cu ei în ceruri.
Atunci, să ne plecăm întru mărire înaintea suferinţelor Domnului, înaintea Celui răstignit pe Cruce pentru noi, păcătoşii. Să mărturisim şi să slăvim Numele Său cel sfânt. Slavă şi laudă Lui: Omului adevărat şi Dumnezeului adevărat, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
