Sărbătoarea Cincizecimii vine să plinească răstimpul pascal și să înnoiască în noi și cu noi marea taină a Bisericii, Trup al lui Hristos și Templu al Sfântului Duh, comunitate harismatică a mărețelor daruri și haruri prin care umanitatea se edifică și se unește în orizontul noii creații, spre zenitul Împărăției. În foișorul Cinei din urmă, revărsarea Duhului produce o surpriză totală, însuflețindu-i pe Ucenicii înfricoșați și prefăcându-i în Apostoli trimiși să convertească toate neamurile pământului, dându-le a grăi Evanghelia în limbile vii ale pelerinilor adunați în Ierusalim la sărbătoarea Corturilor.
Cincizecimea nu este o minune filologică prin care cei nedeprinși cu cărturăria și cu limbile străine depășesc spontan realitatea babilonică a popoarelor și civilizațiilor antagonice, între care disputa, polemica, concurența, războiul sunt inevitabile, ci o minune dumnezeiască a replăsmuirii lor în har, astfel încât diversitatea culturală umană este reconciliată duhovnicește și redevine factor de îmbogățire spirituală. S-a spus pe bună dreptate că Cincizecimea este un anti-Babel și că încurcarea limbilor este abolită, depășită prin limbile de foc ale Sfântului Duh minunat grăitor prin cei 12 Apostoli trimiși ca începători ai Noului Israel, dar și prin toți lucrătorii viei Domnului în succesiune apostolică: episcopi, preoți, diaconi, harismați de multe feluri, duhovnici. Deși popoarele au fost chemate să trăiască duhovnicește și plenar această nouă realitate a unității și împăcării în Biserică, constatăm existența pe mai departe a ispitelor, a luptelor pentru întâietate, dezbinărilor, ba chiar a războaielor religioase sau justificate paradoxal pe temeiuri religioase, așa cum se întâmplă în chip nefericit cu războiul din zilele noastre. Hristos Domnul a învins lumea și duhurile lumii prin Crucea Sa, iar prin Înviere și Înălțare a fost proclamată solemn victoria Sa, non-violentă și netriumfalistă, ca Suveran al întregii creații și istorii. Așadar, Hristos, Martirul primordial și arhetipal, ne propune aceeași metodă martirică de depășire și transfigurare a violenței, călăuzindu-și Biserica și poporul acesteia prin împărtășirea Sfântului Duh în cultul și viața acesteia.
Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii și rugăciunea personală a credincioșilor încep prin invocarea și încredințarea noastră sub aripile Paracletului, rostind rugăciunea „Împărate ceresc” , plasându-ne în locul dincolo de orice loc, deplin consolați de rănile lumii și hăruiți de Cel numit Vistierul bunătăților, adică de Trezorierul harurilor și harismelor bogate în minunata trezorerie eclesială, Cel Care este chemat să locuiască în lăuntrul nostru și să ne devină călăuză tuturor, mistagog pe căile sfințirii. Taina Duhului Sfânt este tâlcuită minunat în octava mistagogică a antifoanelor Utreniei duminicale urcând cu cugetul pe aceste trepte duhovnicești.
„Sfântului Duh, cinstire şi mărire împreună se cuvine, ca şi Tatălui şi Fiului; pentru aceasta să cântăm o stăpânire a Treimii” (glas 1);
„Sfântului Duh a împărăţi se cuvine, a sfinţi şi a mişca făptura, că Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Cuvântul” (glas 2);
„Prin Sfântul Duh, toată buna dăruire, ca şi prin Tatăl şi prin Fiul, împreună-străluceşte, întru Care toate viază şi se mişcă” (glas 3);
„Prin Sfântul Duh tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, se luminează întru Unimea Treimii, cu sfinţenie de taină” (glas 4);
„Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele Harului care le adapă toată făptura spre rodire de viață” (glas 5);
„În Sfântul Duh este pricina a toată mântuirea; de suflă Acesta spre cineva după vrednicie, curând îl ridică din cele de pe pământ, îl întraripează, îl crește și sus îl așază (glas 6)”;
„Prin Sfântul Duh este îndumnezeirea tuturor, bunăvoirea, înțelegerea, pacea și binecuvântarea, pentru că este lucrător deopotrivă cu tatăl și cu Cuvântul” (A 2, glas 6);
„Sfântului Duh se cuvine stăpânirea peste toate, Căruia Se închină oștile cele de sus, împreună cu toată suflarea celor de jos” (A 3, glas 6).
Facerea cea dintâi a omului s-a realizat prin suflarea de viață dătătoare a Duhului Sfânt, iar replăsmuirea omului în har prin Tainele inițierii, Botez, Mirungere și Euharistie are loc prin umbrirea și participarea aceluiași Duh Sfânt, Sfințitorul făpturii: „Dumnezeu, prin suflarea Sa, prin propria Sa irumpere din adâncurile existenței Sale, a aruncat în țărână propria Sa rază de lumină, pe Sine Însuși, transmițându-i o lucrare foarte strălucitoare și foarte activă, care i-a dat viață. Astfel că omul a ajuns ca din nimic să fie cu „suflet viu”, asemenea lui Dumnezeu. Acum sufletul lui, duhul lui erau o existență vie, și el putea să vorbească față către față cu Dumnezeu și cu Sfântul Duh (cf. I Cor. 13, 12). (…) Sfântul Duh și-a arătat interesul față de om și l-a făcut chip viu al lui Dumnezeu, ca să ajungă la asemănarea prototipului dumnezeiesc. Prin urmare, Sfântul Duh Se îndeletnicește cu noi, Îl purtăm înlăuntrul nostru. Îl respirăm, ne vorbește, ne iubește, ne învăluie. Și, totuși, nu îl simțim. Cum am putea să-l simțim? Ce receptor puternic ni L-ar putea aduce, așa încât să-L vedem și să vorbim cu El? Nimeni altul decât Însuși Sfântul Duh, în numele Fiului. Duhul dumnezeiesc care m-a făcut și suflarea Celui Preaînalt care m-a învățat, zice Iov (38, 8), adică Duhul Sfânt Care m-a făcut, iar suflarea Lui, Harul Lui, mă învață ce vrea Fiul și Atotțiitorul vieții mele” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători).
Omul se face vas ales al Duhului Sfânt
Sfântul Duh este Împărat susținător al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, iar această dimensiune împărătească creatoare și atotsfințitoare se manifestă în primul rând avându-l în vedere pe om. Omul modelat din țărână de mâinile Preabunului Meșter se face vas ales al Duhului Sfânt, tainiță a unei comori cerești. Dacă Biserica ni se înfățișează ca o Cincizecime permanentă, Mirungerea ne apare ca o Cincizecime personală în cadrul căreia o limbă de foc aprinde candela unică a omului, conferindu-i lumină lăuntrică, un dar și o mireasmă în buchetul harismatic al tuturor credincioșilor. Ucenicii Domnului au primit în ziua Învierii direct de la Domnul pârga sau arvuna Duhului și, prin aceasta, puterea de reconciliere duhovnicească a oamenilor: „Luați Duh Sfânt!…”, suflarea pascală așezându-i ca 12 temeiuri ale noii umanități împăcate cu Dumnezeu. Venirea abruptă, surprinzătoare a Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii în cenaclul foișorului tainic le-a dăruit îndrăznirea (parrhesia) duhovnicească, prefacerea fricii de moarte în curajul mărturisirii, metamorfoza lor din ucenici în apostoli și dascăli entuziaști ai Împăratului Universului până la hotarele lumii, așa cum îi prezintă Icoana praznicului cu cosmosul împodobit prin cele 12 rotulus-uri evanghelice ale propovăduirii lor: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ajuns vestirea lor și până la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 3-4). Alteori, iconograful a încercat să redea diversitatea culturală și rasială a oamenilor și popoarelor în care Biserica s-a înrădăcinat prin misiunea apostolică și lucrarea Duhului Sfânt reprezentând în locul cosmosului împărat diferite personaje alegorice înveșmântate specific, pledând pentru deschiderea universală, iar nu pentru o idolatrizare specială a vreunui neam, limbi, culturi sau popor. Pretutindeni există un dor al obârșiilor duhovnicești ale Bisericii dintâi, chiar și în spațiile confesionale care au pătimit războaie religioase și chipuri multiple ale secularizării se manifestă o teribilă nostalgie a harismelor, uneori luând forme teatrale și forțate ca în mișcările harismatice moderne.
Echilibru între entuziasm şi rânduială
În Ortodoxie, modul liturgic de împărtășire a Duhului Sfânt și de călăuzire duhovnicească prin șiragul de duhovnici care au transmis și lucrat taina paternității duhovnicești în decursul istoriei a păstrat o bună cumpănă între fervoare și rigoare, între entuziasm fierbinte și bună rânduială. Dumnezeiasca Liturghie cuprinde momentul epicletic esențial în care slujitorul cheamă pe Duhul Sfânt peste cinstitele daruri de pâine și vin, dar și peste adunarea credincioșilor. Astfel, avem de-a face deopotrivă cu miracolul euharistic permanent al Bisericii și cu cel harismatic necontenit, accentuat atunci când slujitorul binecuvântează și toarnă în Potir sfânta căldură, semnul sacramental al Duhului Sfânt: „Binecuvântată este căldura sfintelor Tale! Căldura (ardoarea) Duhului Sfânt!” Această ardoare a Duhului Sfânt rodește sfințenia în Biserică, iar semnul văzut al calităților Sfintelor Taine de înnoire a vieții este tocmai primenirea și îmbogățirea Bisericii cu Sfinți noi, de cele mai multe ori aceștia fiind răspunsuri ipostatice la problemele și poticnirile veacurilor, așa cum au fost Sfinții Părinți ai primelor opt veacuri ori Sfinții Părinți Isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghioritul și toți Părinții Filocalici, dar și minunații noștri părinți duhovnicești mărturisitori în vremea prigoanei comuniste, în catacombele temnițelor sau în arșița cumplitului veac din cetatea izgonitoare a Duhului Sfânt. Suntem, așadar, invitați să trăim anticipat eshatonul ca Împărăție a Sfântului Duh Care Se face tainic în noi piatră prețioasă, grăunte de muștar, dospitură, apă, foc, pâinea și băutura vieții, iatac nupțial (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza a 90-a).
Dincolo de chipurile teofanice felurite – vânt, foc, porumbel, ape vii -, teologul Vladimir Lossky încerca să schițeze cumva intuitiv chipul iconic al Duhului Sfânt ca pe o îngemănare perihoretică a chipurilor tuturor sfinților din toate locurile și din toate timpurile, până la Parusie. Desigur că acest chip nu poate fi cuprins cu mintea sau cu privirea noastră, incapabile să deslușească taina norului de martori ai slavei eterne, dar – în cele din urmă – pentru toți cei botezați și care își onorează botezul lor, Duhul Sfânt Însuși este „Iconograful” care pecetluiește haric trăsăturile chipului lui Hristos Cel Înviat și Proslăvit pe fețele tuturor. De asemenea, Duhul Sfânt Însuși este „Hagiograful” care scrie hemografic, cu Sângele Domnului, viaţa de sfinţenie în toţi cei care poartă în lume iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu. Așadar, să-L chemăm din toată inima și să avem încredere deplină în Cel care este Mângâietorul credincioșilor, Avocatul neajutoraților, Trezorierul bunătăților cerești, Iconarul și Scriitorul Sfinților în Cartea Vieții: „Vino, Persoană ce nu poate fi cunoscută! Vino, Bucurie nesfârșită! Vino, Lumină neasfințită! Vino, înviere a morților! Vino, Tu Cel Care ești de-a pururi și Care în fiecare clipă Te îndrepți spre noi, cei tăvăliți în poftele iadului! Vino, Suflarea și Viața mea!” (Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești).
Pr. Prof. Dr. Jan Nicolae
Sursa: http://ziarullumina.ro
