„Timpul trece repede, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, ai făcut paşi spre mormânt”. O vorbă de scris în minte și-n inimă spre veșnică aducere-aminte, rostită nu cu multă vreme în urmă de Părintele Constantin Sârbu, unul dintre preoții mărturisitori din vremea prigoanei comuniste. Pe bună dreptate – trece timpul și ne apropiem de mormânt […]. Vinerea Sfintelor Pătimiri este ziua în care a fost răstignit şi a murit pe Cruce Domnul Iisus Hristos, jertfindu-se pentru mântuirea întregii omeniri.
O particularitate a Vinerii Mari este aceea că, în amintirea acestui moment, în Bisericile noastre este scos din Altar Sfântul Epitaf, pânza aceea frumos brodată care are pe ea scena îngropării Mântuitorului. Ce reprezintă Epitaful, de ce este important să trecem pe sub el cu prilejul slujbei de Prohod și care este istoricul său? Vă invităm să aflați răspunsurile în rândurile de mai jos!
Așa cum știm, conform rânduielii îndătinată de atâtea sute de ani în cadrul Bisericii noastre Ortodoxe, în Sfânta și Marea Vineri, după ce se citesc Paremiile, Apostolul și Evanghelia, urmează momentul scoaterii Sfântului Epitaf, obiect dreptunghiular sub forma unei pânze mari, bogat ornamentată, pe care se află brodată Icoana Înmormântării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Termenul de „epitaf” provine din cuvintele grecești „epi” (pe, deasupra) + „taphos” (mormânt), adică „ceea ce este deasupra mormântului”, sintagma făcând referire la vechile inscripții și imagini funerare ale căror semnificație era să păstreze vie pentru totdeauna memoria celui trecut la Domnul.
De asemenea, cunoaștem faptul că, în cadrul oricărei slujbe a Bisericii noastre, fiecare gest are o anumită simbolistică liturgică sau dogmatică. Așa se întâmplă și în cazul Sfântului Epitaf. În unele părți ale țării noastre, credincioșii trec o singură dată pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf, imitând, oarecum, Jertfa Mântuitorului care a fost unică în istoria mântuirii noastre, iar alții trec de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul Mântuitorului a șezut în mormânt. Este un gest profund, emoționant și cu adevărat cutremurător, dacă stăm să ne gândim la faptul că trecând pe sub Sfântul Epitaf în ziua îngropării Mântuitorului, ne asemănăm Lui întru totul și, la fel ca Dânsul, trecând prin moarte „cu moartea pe moarte călcând”, vom ajunge din nou la Viața cea adevărată și la comuniunea de iubire cu Dumnezeu pe care am pierdut-o prin căderea în păcat.
Cea dintâi atestare documentară în care este amintită ieșirea din Altar cu Sfântul Epitaf urcă în timp până în secolul al XIV-lea, fiind descoperită în paginile unui tipic athonit de la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped. În cadrul vohodului, Evanghelia era purtată pe umăr, fiind învelită cu totul în Sfântul Epitaf, simbolizând Trupul Domnului care a fost înfășurat în giulgiu pentru îngropare.
Cele mai vechi Sfinte Epitafuri liturgice care se păstrează până azi în țara noastră provin tot din secolul al XIV-lea: Epitaful lui Nicodim de la Tismana, al aceluiaşi Nicodim, făcut la Cozia, din anul 1396, şi al lui Mircea cel Bătrân de la Cozia. Totodată, pentru compoziția artistică și cromatică, merită menționat Epitaful dăruit în 1490 de către Sfântul Domnitor Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna, cel mai vechi epitaf care s-a păstrat din vremea marelui domn și una dintre cele mai impresionante și de referință broderii românești, dar și Epitafurile din 1494 și 1504, de la mănăstirile Moldovița și Dobrovăț (Iași) executate tot din porunca marelui voievod moldovean.
În Vinerea Mare, în timp ce strana dă glas cântărilor pe ton tânguitor, după practica înscrisă în unele tipice, credincioșii se închină, iar mulți dintre ei obișnuiesc să împodobească Epitaful, înconjurându-l cu jerbe de flori primăvăratice și cu luminări aprinse, dar și cu smirnă, tămâie și alte miresme. De altfel, inclusiv aceste obiceiuri au un fundament scripturistic, dacă ne gândim că Iosif şi Nicodim, luând Trupul Domnului de pe Cruce, l-au înfășurat într-un giulgiu, ungându-l cu smirnă şi aloe, după care l-au dus şi l-au înmormântat într-un mormânt nou.
Îndată după intonarea Prohodului Domnului, preotul iese afară alături de credincioși și înconjoară împreună Sfânta Biserică, după cum prevede rânduiala slujbei de prohodire a unui slujitor al Bisericii. Se fac patru opriri în total, iar la fiecare oprire preotul rosteste câte o ectenie. La finalul acestei procesiuni, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masă, rămânând aici până la Vecernia Praznicului Înălţării Domnului, după care este dus în locul din Altar în care se păstrează în timpul anului. Pentru că Epitaful simbolizează Trupul mort al Domnului, ridicarea de pe Masă în ajunul Sfântului Praznic al Înălțării simbolizează tocmai Înălțarea la cer a Mântuitorului.
Sfântul Epitaf mai este numit şi „Sfântul Aer” deoarece el este purtat de patru diaconi sau patru bărbați deasupra, prin aer, în cadrul procesiunii din jurul Bisericii. Specialiștii în teologie liturgică menționează faptul că „aerul” era, la început, o pânză foarte subțite pusă deasura Sfintelor Daruri, numită deseori și „nor” datorită fineții sale. Tot „aer” se numea şi bucata de pânză cu care se învelea Sfânta Evanghelie (în jurul secolelor X-XIII), atunci când preotul sau diaconul ieşea la vohodul de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui „aer” l-a luat, mai târziu, Epitaful pe care îl cunoaștem astăzi cu toții.
Așadar, din negura vremii și până astăzi, în secolul vitezei, strigătul plin de durere al Mântuitorului de pe Golgota ajunge în catedralele marelor orașe și în paraclisele uitate de lume din inima munților: „Săvârşitu-s-a!”. De la mic la mare, credincioșii văd pe Sfântul Epitaf cum Dumnezeiescul Trup stă „agățat” pe Cruce gol și fără suflare. Asemenea lui Iosif şi Nicodim, Îl gătim cu toții pe Hristos pentru îngropare în cadrul Prodohului, însă cântarea noastră, deși tristă, este „presărată” cu un soi de fericire, de optimism, căci știm că Mântuitorul nostru va Învia în cea de-a treia zi, așa cum a făcut-o, neîncetat, de atâtea și atâtea veacuri.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
