În lumea satului mai cu seamă, tradiția populară a păstrat încă din cele mai vechi timpuri câteva așa-zise „sărbători”, care nu sunt consemnate nici în calendarul ortodox, nici în vreo scriere bisericească sau sinaxar. Ilie-Pălie și Foca sunt două astfel de pseudo-sărbători, ținute în cea de-a doua parte a lunii iulie, zile în care oamenii nu lucrează, de frica bolilor sau a focului. Despre Ilie-Pălie, a cărui zi e în 21 iulie, se spune că ar fi fratele, tatăl sau vizitiul trăsurii de foc a Sfântului Ilie, iar despre Foca, ținut pe 23 iulie, se spune că îi pedepsește cu arșiță a culturilor și foc pe cei care nu se conformează și nu țin ziua prăznuirii sale. Cum să ne raportăm, așadar, la aceste zile și ce ne recomandă Biserica? Aflați în rândurile de mai jos!
Cine a fost, de fapt, Sfântul Foca?
An de an, în ziua de 23 iulie, pomenim mutarea de la Sinope la Constantinopol a cinstitelor Moaște ale Sfântului Sfințit Mucenic Foca. Se spune că acest Sfânt Foca era un om foarte cunoscut în Sinope. Motivul? O grădină aproape de țărmul mării, pe care Sfântul o îngrijea și sădea în ea tot felul de legume și verdețuri. Urmând cuvântul Domnului, o parte dintre ele le dona celor săraci, o alta o păstra pentru sine, iar a treia parte o scotea, pur și simplu, lângă drum, de unde luau cei care treceau pe acolo. Un gest care astăzi ar ține, poate, primele titluri ale buletinelor de știri, într-o lume consumeristă și din ce în ce mai egoistă. Nici timpurile în care a viețuit Sfântul Foca n-au fost diferite, din acest punct de vedere, căci vestea despre prea-multă bunătatea sa, despre ajutorul dezinteresat dat celor în nevoie și despre munca sa închinată nevoii săracilor a străbătut întreaga cetate, ajungând în cele din urmă la mai-marele cetății. Era timpul în care stăpânitorii, oriunde descopereau creştini, îi persecutau, îi prindeau şi îi executau fără drept de apel și de apărare.
Astfel, conformându-se ordinului, soldații au plecat în căutarea milostivului Foca. Ajungând aproape de grădina sa, Sfântul i-a întâmpinat și i-a întrebat pe cine caută și care este motivul. Iar soldații i-au răspuns că pe un așa-numit Foca îl caută, pentru că nu cinsteşte zeii, ci se închină Celui răstignit. Auzid aceasta, Sfântul Foca le-a zis: „Rogu-mă vouă, stăpânii mei, îngăduiţi până mâine în casa mea mâncând şi bând şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mâinile voastre”. Consultându-se între ei, soldații au înțeles că este un „târg” avantajos. În timpul nopții, el și-a săpat propria groapă, a împărțit avuția săracilor și s-a rugat. A doua zi, le-a spus soldaților că el este Foca. Impresionați de ospitalitatea și curajul său, soldații au vrut să-l cruțe, dar Foca i-a implorat să-l omoare, pentru a se alătura lui Hristos. În cele din urmă, unul dintre soldați i-a tăiat capul.
Locul unde a fost îngropat a devenit un loc de pelerinaj, unde oamenii primeau vindecări și ajutor prin mijlocirea Sfântului Foca. Deasupra gropii a fost construită o Biserică în amintirea martiriului său.
Ce ne recomandă Biserica?
Cu toate că ziua de 23 iulie nu este marcată în calendar cu cruce roșie, în lumea rurală oamenii o respectă pentru a fi ocrotiți de incendii. Persoanele mai vârstnice, care au moștenit la rândul lor de la părinți vechile credințe populare, afirmă că Sfântul Foca este cel care pedepsește oamenii fie cu caniculă, fie cu grindină dacă sărbătoarea sa nu este respectată și, de aceea, în această zi nu se aprinde focul și nu se coace pâine în cuptor. Tradiția spune că Sfântul Foca călătorește prin cer într-un car de foc, ținând în mână un bici în flăcări, așteptând nerăbdător ziua pomenirii sale. De aceea, Dumnezeu îi dezvăluie data doar după ce a trecut, pentru ca el să nu ardă pământul. În realitate, deși numele Sfântului ne duce cu gândul la ideea de foc sau de incendiu, acesta provine din limba greacă din punct de vedere etimologic și face trimitere la denumirea golfului corintic Phokeos, iar termenul de „phoke” înseamnă sigiliu.
În contextul tuturor acestor tradiții, care mai de care mai autentice, ne întrebăm, evident, care este părerea Bisericii despre ele? Le respectăm sau nu le acordăm importanță? Ce le spunem părinților și bunicilor noștri, care nu mișcă un pai în aceste zile, pentru ca fânul și restul agoniselii din timpul verii să nu fie sortite focului? Răspunsul ni-l oferă un articol publicat numărul 4 al revistei „Biserica Ortodoxă Română” din anul 1907, publicația oficială a Patriarhiei Române, în care se amintește de o decizie a Sinodului din anul 1874, în care sunt notate următoarele:
„Deoarece mulţi săteni ţin încă şi astăzi obiceiuri şi sărbători idoleşti, cu toate că ierarhii Bisericii dintotdeauna n-au încetat a sfătui pe creştinii noştri să se ferească de ele, însuşi Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici autocefale ortodoxe Române a votat, în şedinţa din 29 mai anul 1874, un regulament împotriva sărbătorilor de origină idolatră […]. Orice alte sărbători superstiţioase precum: Joile după Paşti, Rusăliile, Ilie Pălie, Foca, Pintilie Călătorul, Răpotinul, Drăgaica, Paparuda, Circovii, Filipii, Chirică Şchiopul, sunt oprite a se serba, ca nişte rămăşiţe din timpul idolatriei şi care nu aduc niciun folos sufletesc, ci numai pagube celor ce le serbează, împiedecându-i de la lucrări folositoare şi dând prilejul la petreceri deşarte şi vătămătoare. Preoţilor le recomandăm a sfătui pe enoriaşi de a părăsi asemenea sărbători păgânești, care nu sunt potrivite cu demnitatea de creştin şi cu învăţăturile Sfintei Evanghelii şi ale Bisericii”.
Așadar, decizia Sinodului din 1874 subliniază clar că multe dintre aceste obiceiuri sunt rămășițe ale idolatriei și nu aduc niciun beneficiu sufletesc, ci doar pagube. Conform acestei decizii, Biserica recomandă credincioșilor să renunțe la sărbătorile menționate și la obiceiuri superstițioase legate de acestea. În contextul actual și din punct de vedere practic, pentru a răspunde părinților și bunicilor dar și tuturor celor apropiați, care țin la aceste obiceiuri, putem apela la aceste îndemnuri ale Bisericii, explicându-le că, deși aceste tradiții pot părea importante din punct de vedere cultural sau familial, ele nu sunt conforme cu învățăturile creștine și nu aduc un beneficiu spiritual real. Este important să fie prezentate argumentele într-un mod respectuos și empatic, subliniind dorința de a urma o cale duhovnicească corectă și care să nu înlocuiască dogma creștină cu astfel de credințe strămoșești.
Concluzia este una cât se poate de clară: în centrul învățăturilor creștine se află adevărul revelat prin Sfânta Scriptură și prin tradiția Bisericii. Aceste învățături sunt menite în mod sigur să ne conducă spre o viață virtuoasă și spre mântuire. Credințele populare și păgâne, pe de altă parte, sunt adesea bazate pe superstiții și practici care nu au un fundament spiritual autentic. Astfel, este important să fim cu toții atenți și să discernem între practicile autentice și cele superstițioase, rămânând fideli învățăturilor Bisericii și astfel trăind o viață care reflectă adevărata noastră credință întru Hristos cel Înviat din morți.
Așadar, să îl rugăm și noi pe Sfântul Mucenic Foca să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro.
