Candidat la patriarhat
Mai bine de un an scaunul patriarhal a rămas vacant. Bardas făcuse o mare greşală depunându-l pe Ignatie în chip necanonic, adică fără sinod. Pe deasupra, găsirea unei alte persoane care să poată împăca toate părţile aflate în dispută era nespus de grea. Totuşi şiretul Bardas a găsit o soluţie, astfel ca din răul făcut să iasă ceva bun. El a recomandat episcopilor alegerea profesorului Fotie ca patriarh38.
Fotie era cel mai ales învăţat al vremii. Era, de asemenea, de familie nobilă. Mai era şi nepotul Sfântului Tarasie, care prezidase al Şaptelea Sinod Ecumenic şi, asemeni Sfântului Tarasie când a fost numit patriarh, era şeful cancelariei împărăteşti. Ortodoxia lui Fotie era deasupra oricărei bănuieli, întrucât el şi familia sa fuseseră prigoniţi de iconoclaşti. Alte însuşiri favorabile erau legăturile de rudenie ale familiei lui Fotie, dinspre partea mamei, cu împărăteasa Teodora şi cu Bardas. Apoi, mai era şi numirea sa de către fostul logothet Teoctist. Faima sa de bărbat virtuos şi înţelept a făcut ca până şi duşmanii lui Bardas, episcopii ignatieni, să se învoiască cu ridicarea profesorului la vrednicia arhierească. Pe deasupra, era un om nou care nu se număra neapărat între membrii declaraţi ai partidei moderate. Nefiind amestecat în certuri şi dispute, mulţi îl socoteau a fi în stare să împace grupurile învrăjbite şi să facă bine Bisericii prin unirea turmei dezbinate a lui Hristos.
Într-un portret, Fotie este descris ca având „un cuget măreţ şi cultivat cu îngrijire. Bogăţiile sale îi înlesneau a găsi tot soiul de cărţi şi (…) ajungea să-şi petreacă nopţi întregi cu cititul. Astfel a ajuns omul cel mai învăţat, nu numai al veacului său, ci şi al celor de mai înainte. Era un iscusit cunoscător al gramaticii, poeticii, retoricii, filosofiei, medicinei şi al tuturor ştiinţelor lumeşti; însă nu neglijase nici scrierile bisericeşti, iar când a ajuns în dregătoria sa, s-a familiarizat amănunţit cu ele39.
Însă blândul Fotie a refuzat cu hotărâre complexa şi acaparanta dregătorie a scaunului patriarhal. Nici nu se gândise vreodată să-şi lase cărţile şi studiile ca să intre în rândurile clerului. Fotie i-a scris Cezarului Bardas încercând să scape de dregătoria ce avea să fie pusă asupra lui; căci cinstea de care se bucura la curte îi era destulă povară, îndepărtându-l de la studiile ce erau singura sa dorinţă. Ştia că, o dată urcat pe scaunul episcopal, va fi silit să lase viaţa liniştită unde se bucura de adevăratele desfătări ale învăţăturii. Astfel că îl ruga stăruitor pe Bardas să dea altuia acel „neodihnitor” scaun.
Ignatie abdicase spre a înlătura alte tulburări mai mari. Abdicarea sa a fost recunoscută drept legiuită şi canonică de către toţi membrii înaltului cler adunaţi la Constantinopol, între care erau şi adepţii săi cei mai credincioşi. Ignatie însuşi şi-a poftit sprijinitorii să se supună împrejurărilor şi să purceadă la alegerea unui nou patriarh40.
Silit de împrejurări, de ocârmuire şi de episcopi, Fotie, cu inima îndoită, s-a supus în cele din urmă şi a primit să fie hirotonit. A stărui în împotrivire ar fi fost o dovadă de nemăsurată mândrie. La fel ca şi unchiul său, sfântul Tarasie, Fotie a trebuit să fie trecut în grabă prin toate treptele hirotoniei. Nu era ceva nemaivăzut. La fel se întâmplase cu patriarhii Nectarie (381-397), Pavel al III-lea (686-693), Nichifor (806-815), Grigorie (tatăl Teologului) şi Talasie al Cesareei. Este interesant că patriarhii Pavel, Tarasie şi Nichifor slujiseră ca protoasecretes în cancelaria împărătească, la fel ca Fotie41.
Sfântul Fotie cercetase negreşit exemplele din trecut. El îl socotea pe predecesorul lui ca fiind căzut din dregătoria sa, deşi nu fusese osândit canonic. În Biserica Apuseană, Papa Martin I (649-655) fusese osândit, prigonit şi alungat cam la fel ca Ignatie. Martin a recunoscut legitimitatea lui Evghenie I (655-657), care a fost ales de Biserica Romei ca succesor al său, deşi Martin nu îşi dăduse niciodată demisia. Exemplul Sfântului Ioan Hrisostom (354-407) era cu siguranţă cunoscut de Sfântul Fotie. Sfântul Ioan, surghiunit pe nedrept, scria: „Biserica nu a început cu mine, nici se va sfârşi cu mine. Apostolii şi prorocii au suferit mult mai mari prigoniri.” Sfântul Ioan Hrisostom a cerut episcopilor săi să se supună oricui îl va înlocui, dar să nu semneze osândirea sa dacă nu credeau că este vinovat42.
În chip legiuit şi canonic, Fotie a fost ales de clerici şi mireni în anul 858. În decurs de o săptămână a fost tuns călugăr, citeţ, ipodiacon, diacon şi preot, iar la Naşterea Domnului a fost hirotonit episcop43. Hirotonia ca episcop a fost făcută de Grigorie Asvestas şi de către doi episcopi ignatieni, Evlampie al Apameii şi Vasile al Cortinei44. Chiar şi cei cinci monahi cu totul credincioşi lui Ignatie, după ce au primit anumite chezăşii de la Fotie în privinţa lui Ignatie, au recunoscut alegerea lui Fotie şi l-au primit drept patriarh legiuit.
Întrucât grija de căpetenie a noului patriarh era aceea de a aduce pacea în Biserică, în ziua sfinţirii sale el a ţinut un cuvânt din amvonul sfintei Sofii, intitulat Pe pământ pace, între oameni bunăvoire.
Iată ce spunea noul patriarh despre intrarea sa în rândurile sfinţiţilor slujitori:
„Niciodată nu am dorit acest scaun. Cei mai mulţi sau toţi fraţii şi împreună-slujitorii noştri ce erau de faţă ştiu preabine aceasta… Cu lacrimi şi cu zăbavă am venit în acest scaun. Am venit fiindcă suveranul şi sfetnicii lui m-au încredinţat de neapărata trebuinţă, ca şi pentru episcopi şi preoţi. Astfel, cu hotărâre de obşte şi cu hotărâri scrise ce au întărit hotărârea împărătească, m-au dat străjilor care mă păzeau. Apoi, din acel loc, împotriva voii mele, m-au ridicat în acest scaun45.”
Astfel, la treizeci şi opt de ani, Fotie, cel mai ales gânditor şi iscusit diplomat, avea să
primească păstorirea Bisericii Bizantine pentru o nouă perioadă de timp.
Scrisoarea de înscăunare
După vechiul obicei bisericesc, atunci când Fotie a luat cârma Bisericii ca arhipăstor al ei, fiind ridicat în scaunul apostolic, ecumenic şi patriarhal al Constantinopolului, a trimis scrisori de recomandare privitoare la instalarea sa către patriarhii răsăriteni în 859. Din pricina tulburărilor din capitală scrisoarea sa către Papa Nicolae (858-867) nu a ajuns la Roma decât la începutul lui 860.
Iată ce îi scria lui Nicolae, episcopul Romei: „Când privesc la măreţia darului preoţesc, când cuget la depărtarea ce se află între desăvârşirea lui şi înjosirea omului; când măsor slăbiciunea puterilor mele şi îmi amintesc cugetarea ce am avut toată viaţa mea despre înălţimea unei asemenea dregătorii, cugetare ce-mi însufla minunare şi uimire, văzând oameni din vremea noastră, ca să nu vorbesc de cei din vechime, primind înfricoşatul jug al pontificatului, şi fiind oameni îmbrăcaţi în carne şi sânge, purcezând totuşi cu primejdie mare a plini slujirea Heruvimilor, a celor mai curate duhuri; când duhul meu se lasă prins de asemenea cugetări, şi când mă văd eu însumi intrat în această stare ce mă făcea să tremur pentru cei pe carii îi vedeam acolo, nu pot spune câtă durere încerc, câtă întristare simt. (…) Nu am fost niciodată atât de cutezător pentru a ţinti la vrednicia preoţească. Ea mi se părea de prea mare cinste şi prea greu de purtat. (…) Dar pentru ce să vă scriu astfel, înnoindu-mi durerea şi mărindu-mi necazul, şi să vă fac duhovnicul suferinţelor mele? (…) Ceea ce s-a petrecut este ca o tragedie. (…)
Nu demult, când cel ce îndeplinea înainte de noi dregătoria episcopală părăsi această cinste, m-am văzut atacat din toate părţile, sub nu ştiu ce înrâurire, de către cler şi de adunarea episcopilor şi a mitropoliţilor, şi mai cu seamă de împăratul [Mihail], care este plin de iubire pentru Hristos, bun, drept, omenos şi (…) mai drept decât cei ce au împărăţit înaintea lui. Numai cu mine a fost neomenos, silnic şi cumplit. Lucrând în înţelegere cu adunarea de care am vorbit, el nu mi-a dat răgaz, luând de pricină a stăruinţelor sale voinţa şi dorinţa de obşte a clerului, care nu-mi lăsa nici un cuvânt de îndreptăţire, spunând că înaintea unei asemenea alegeri el nu ar putea, chiar când ar voi, să îngăduie împotrivirea mea.
Adunarea clerului fiind foarte mare, rugăminţile mele nu puteau fi auzite de către cei mai mulţi; aceia ce le auzeau, nu ţineau de ele nici o seamă; ei nu aveau decât o ţintă, o hotărâre gata luată: aceea de a mă însărcina, chiar fără voia mea, cu episcopatul.
Calea rugăminţii fiindu-mi închisă, lacrimile mă podidiră; durerea, carea înlăuntrul meu semăna cu un nour şi mă umplea de întuneric şi de turburare, izbucni deodată într-un şiroi de lacrimi ce curgea din ochii mei. (…) Cei ce mă sileau nu mi-au lăsat nici un răgaz până ce n-au câştigat ceea ce voiau, deşi împotriva voii mele. Astfel, iată-mă lăsat în voia furtunilor şi judecăţilor pe care le cunoaşte numai unul Dumnezeu, cela ce toate cunoaşte, însă destul despre aceasta, cum zice proverbul46.”
Apoi Fotie afirma că părtăşia credinţei şi a dragostei este cea mai bună dintre toate, înfăţişând cu o acrivie şi adâncime vrednice de cei mai mari teologi mărturisirea sa de credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, în întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Sfintele Şapte Soboare a Toată Lumea. Astfel el primea şi mărturisea toate Sinoadele pe care Biserica le primise până la acea vreme. De asemenea lepăda şi afurisea pe toţi cei lepădaţi şi afurisiţi de Biserică. Apoi scria: „Arătând astfel prin scris mărturisirea noastră de credinţă, şi făcând cunoscut Preasfinţiei Voastre ceea ce ne priveşte, am săpat ca pe marmură ceea ce v-am arătat prin cuvinte. După cum v-am spus, avem trebuinţă de rugăciunile voastre, pentru ca Dumnezeu să ne fie îndurat şi bun în toate lucrările noastre; ca să ne dea harul de a smulge toată rădăcina smintelii, toată piatra de poticnire din cinul preoţesc; ca să putem paşte bine pe toţi cei ce ne sunt încredinţaţi; ca mulţimea păcatelor noastre să nu zăticnească sporirile turmei noastre în virtute, şi să nu facă astfel greşalele noastre încă mai numeroase; ca să fac şi să zic credincioşilor totdeauna ceea ce se cuvine; iar din partea lor, ei să fie totdeauna ascultători şi gata la tot ce priveşte mântuirea lor, ca prin harul şi bunătatea lui Hristos, care este Capul tuturor, ei să crească necontenit întru El, căruia se cuvine slava şi împărăţia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă făcătoare, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin47.”
38 Gerostergios, op. cit., p. 35.
39 Fleury, Hist. Eccl. Lib. L, apud Abbe Guettee, The Papacy, Minos Publishing, NY, f.a., p. 273. (Cf. trad. rom.,
Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 193. [Vezi şi versiunea electronică a lucrării la Biblioteca Teologică Digitală, http://apologeticum.net ])
40 Dvornic, „Photios”, în New Catholic Encyclopedia, vol. II, Washington D.C., col.
41 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch and the Prince, Holy Ortodox Press, Brookline, MA, 1982, p. 16.
42 Guettée, op. cit., pp. 279-280. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 198)
43 Nikita, PG105, 235.
44 Sinaxarul cel Mare, p. 144. Unele izvoare obscure notează că Ignatie îl suspendase pe Grigorie Asvestas. Faptul că acum reapare la ridicarea Sfântul Fotie în scaunul patriarhal, înaintea tuturor episcopilor ignatieni şi cu aprobarea lor, ne încredinţează că nimeni nu a socotit că există oprelişti ca Asvestas să slujească. Toţi au socotit că neînţelegerea sa cu Ignatie era motivată politic. Nu există nici o consemnare că Asvestas ar fi fost „reaşezat”, tocmai fiindcă nimeni nu credea că ar fi fost nevoie.
45 J.D. Mansi ed., Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio, vol. 17A, Col. 421, Florenţa şi Veneţia, 1759-1798.
46 Guettée, op. cit., pp. 278-280. (Cf. trad. rom., op. cit., pp. 195-198.)
47 Guettée, op. cit., p. 281. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 199.)
