(IV) Despre mânie
A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Si câtă trebuinţa este să tăiem din adâncul sufletului nostru, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia. Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.
De asemenea nu putem păzi desăvârşirea așezării duhovnicești şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. «Căci s-a tulburat, zice psalmistul, de mânie ochiul meu». Fiindcă s-a scris: «Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte», sau «Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: «Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu». Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: «Bărbatul mânios nu este cu bun chip».
Drept aceea cel ce vrea să vină la desăvârşire şi dorește să înceapă lupta cea duhovnicească, străin să fie de toată mânia si iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii, marele Apostol Pavel: «Toată amărăciunea si iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea». Iar când a zis «toată», nu ne-a mai lăsat nicio pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi», sau: «De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o iei în seamă?».
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului si nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum punem pe ochi foiţe fie de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: «Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi»; adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: «…pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi»; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: «Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului»; adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi.
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea Altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: «Neîncetat vă rugaţi» şi «Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri», ne învaţă aceleaşi lucruri. (…)
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta si din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: «Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta», şi iarăşi: «Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte duc». Deci si acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea cât timp aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări.
Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui. (…)
De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, dacă vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ți ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea de minte a răului si a nu avea în minte gânduri viclene asupra fratelui.
Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur aici nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: «Iată vin să adun faptele şi gândurile lor». La fel zice şi Apostolul: «înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor».
Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii». Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nicio pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.
Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici Templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.
