(II) Despre duhul desfrânării şi al poftei trupeşti
A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea mai fragedă vârstă. Mare şi cumplit război este acesta si luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup.
Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu si citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l ducă înapoi de la nălucirile cele neruşinate.
Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată atenția de gândurile murdare, «Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii» și celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre osteneala trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.
Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţia duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvântul Domnului, «să curăţim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată».
De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, «a ne lupta după lege şi a lua cununa» după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu.
Căci dracul acesta nu încetează a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a biruit întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor Îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ şi din noroi Harul lui Dumnezeu. Căci prin nicio altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu Îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Prin această virtute, încă pe pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.
Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la niciun chip al nălucirii de ruşine, la nicio amintire care să-l tragă spre curvie. (…)
De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile (n.n. adâncurile) sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: «Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa». Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei iscoditori şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: «Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi», ci: «Cu toată străjuirea păzeşte inima ta», aplicând leacul străjuirii (n.n. păzirii, feririi) mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.
Aşadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare.
De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: «în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului», adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; si până ce sunt încă prunci, fiii Babilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră, care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi.
Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasilie, episcopul Cezareei Capadociei, zice: «Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt». El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de femeie, ci si prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului.
Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: «Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul». Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând: «Să nu fie cineva curvar sau lumesc ca Esau».
Pe cât este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Babilonului – diavolul – îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.
Sursa: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Vol. 1, traducere, introducere și note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993
