(VIII) Despre mândrie
A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei, aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decât toate cele de până aici. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.
Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguieşte să strice înfrânarea; desfrânarea, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a căzut din Cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea ca venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l Proorocul, zice: «Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nori şi voi fi asemenea Celui Preaînalt». Iată tu om eşti şi nu Dumnezeu. Si iarăşi alt Prooroc zice: «Ce te făleşti întru răutate, puternice?» şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim inima noastră» dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine», şi cel zis de Domnul: «Fără de Mine nu puteţi face nimic», sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii», şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, Care miluieşte».
Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu voința, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin Harul Său. Pentru că zice Iacov: «Toată darea cea bună de sus este»; iar Apostolul Pavel zice: «Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?».
Iar că mântuirea ne vine prin hHrul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin Harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sursa: ***, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Vol. 1, traducere, introducere și note de Pr. prof. Dumitru Staniloae, Ed. Harisma, București, 1993.
