Despre Iona de Hankou (1888-1925), puțin cunoscut, se poate spune că a fost un alt Sfânt misionar printre rușii adăpostiți în afara granițelor, premergător al Sfântului Ierarh Ioan Maximovici. Cel dintâi a slujit la Hankou, parte a Wuhanului de astăzi, iar cel de-al doilea, la aproximativ două decenii distanță era trimis arhiereu la Shanghai (1934). Ambii au fost emigranți, goniți din Rusia natală de furia Revoluției bolșevice și au slujit Ortodoxia în China, până când și aici s-a consolidat același sistem politic totalitar (1949).
Originar din regiunea Kozelsk a fostului Imperiu Țarist, viitorul ierarh s-a format teologic la Academia din Kazan și spiritual la Mănăstirea Optina. A fost remarcat ca bun student, cunoscător al limbii ebraice și a altora moderne. După ce o vreme a predat studii biblice, și-a asumat slujirea de preot militar în timpul Primului Război Mondial. În 1918 avea să fie arestat pentru criticarea „Decretului de separare a Bisericii de Stat și a Școlii de Biserică”. A fost eliberat de soldați ai Armatei Albe, după care a luat crucea exilului. Ajuns în China apuseană, a mers mai întâi la Shanghai, ulterior fiind încadrat în Misiunea Rusă de la Beijing. A devenit arhiereu în 1922, ca episcop de Tianzinsko, vicar al Misiunii de la Beijing cu slujire la catedrala misionară din Manciuria. Episcopul Meletie, mai târziu mitropolit de Harbin și Manciuria, descrie astfel începuturile lucrării lui misionare: „Populația orașului Manciuria, provenită din diferite regiuni ale Rusiei, nu era formată religios într-un mod corespunzător. […] Energicul episcop Iona, înainte de toate, începe zidirea turmei sale din punct de vedere religios-moral. Statornicește rânduiala slujbelor, organizează un cor de excepție, propovăduiește neîncetat, Biserica devenind neîncăpătoare. […] La invitația consiliului orășenesc predă catehismul în gimnaziul local. Elevii care îl îndrăgesc, aflând că examenul la catehism nu este obligatoriu, și-au manifestat totuși dorința să fie evaluați și astfel au demonstrat o bună cunoaștere a celor predate”.
Fără a-și menaja puterile și sănătatea, episcopul s-a dăruit întru totul slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. În trei ani de slujire a înființat un orfelinat pentru 70 de copii, școală frecventată de aproximativ 500 de elevi, cantină gratuită unde erau hrăniți până la 200 de oameni, secție ambulatorie, farmacie și asistență medicală pentru populația vulnerabilă din Manciuria, precum și o bibliotecă cu cărți de spiritualitate.
Fondarea orfelinatului a fost o lucrare de căpătâi a misiunii, el însuși participând nemijlocit la actul de educație a copiilor, astfel încât după mutarea sa la Domnul, un alt ierarh mărturisea: „Vlădica Iona este încă cu noi și în mod deosebit cu voi, dragi copilași, căci pentru voi s-a îngrijit mai mult decât pentru toate. În timpul vieții a vegheat asupra voastră și nu vă va lăsa nici după moarte. Amintiți-vă de cele ce v-a lăsat, în care el vorbește atât de duios, atât de cald despre voi și aproape exclusiv despre voi. Episcopul Iona s-a dăruit pe sine întru totul lucrării milostive, inima întreagă v-a dăruit-o și cu această iubire milostivă îndreptându-se către Domnul, cheamă să urmeze aceeași cale și pe dragii săi copii. A urma acestui îndemn, copii, este unicul chip de a-i fi recunoscători episcopului Iona pentru tot ceea ce a făcut pentru voi”.
„Trăsătura caracteristică a rapidei dezvoltări a fost permanenta îmbunătățire a lucrării pastorale: vara – excursii pentru elevi și tabere pentru orfani; în școală era organizată o minunată orchestră; exista un cinematograf științific școlar, cu bilete reduse sau gratuite pentru toate instituțiile de învățământ din oraș. În fiecare an pe lângă școală se deschideau noi ateliere de meserii. Serate, spectacole, împodobirea bradului de Crăciun sau expozițiile școlare erau evenimente pentru oraș. În același timp era desfășurată o intensă lucrare de bună rânduire eclezială. Organizarea din timpul episcopului Iona nu poate fi uitată niciodată de creștinii din Manciuria. Orator de excepție, atrăgea mulțime de oameni în biserică”.
„Programul audiențelor era adesea de la șapte până la unsprezece seara. În cursul întregii zile poporul întârzia la ușa chiliei lui. […] De la orele unsprezece seara ierarhul se pregătea pentru o nouă activitate: răspundea la o amplă corespondență cu caracter administrativ, scria cuvântul pastoral ori pregătea pentru tipar foaia volantă. Numai paznicul de noapte știa când se stinge lumina în chilia arhipăstorului truditor, pentru a se odihni. Dar erau și nopți când lampa nu se mai stingea deloc […]”.
Edita și broșuri de spiritualitate și preda la Harbin cursuri de teologie și filozofie. Prin erudiția sa, prin tonusul duhovnicesc, prin lucrarea filantropică și deschidere atrăgea oameni din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Era neobișnuit de smerit, înțelept și modest. La el nu se găseau nici bucătari, nici bucătărie. Felul preferat de mâncare era cartoful și pâinea neagră de secară. Încălțările și haina arhiereului erau mai mult decât modeste. Peticele se învederau ca ceva obișnuit. Deseori croitorul și cizmarul refuzau să-i mai repare lucrurile.
Dragostea episcopului către fiii săi duhovnicești nu a încetat odată cu părăsirea acestei lumi. Despre acest lucru dă mărturie și săvârșirea unei vindecări minunate. Nicolae Dergacev (†1994), pe atunci un băiețel de zece ani, al unui cetățean sovietic, suferea de inflamarea grea a articulațiilor de la genunchi. Copilului i-a apărut în vis episcopul care își dădea fericitul sfârșit și care i-a zis: „Uite, ține picioarele mele. De acum mie nu-mi mai trebuie, iar pe ale tale dă-mi-le mie”. După visul minunat, când episcopul tocmai ce trecuse la Domnul, băiatul îndată s-a ridicat și în miez de noapte a început să meargă prin camera sa.
La câțiva ani după mutarea din această lume a fost publicat un volum cu minunile săvârșite prin mijlocirea episcopului Iona. Credința în ajutorul său de după moarte avea să crească în fiecare an. Zilnic, începând din zori până în noapte, veneau la mormântul său pelerini care îi cereau alinare în necazuri sau binecuvântare pentru diferite lucrări în viața lor. Tinerii cereau binecuvântare pentru căsătoria după rânduială. Copiilor de la orfelinat, precum și vârstnicilor de la un alt așezământ, li se înrădăcinase puternic obișnuința de a cinsti mormântul ierarhului, care s-a păstrat în Manciuria, lângă Altarul Bisericii „Sf. Ier. Inochentie de Irkutsk” (întâiul episcop ortodox pentru China), până la demolarea acesteia, în 1964. După 30 de ani, la inițiativa unei asociații din San Francisco, autoritățile chineze au îngăduit efectuarea de săpături în perimetrul fostului lăcaș ortodox, însă identificarea mormântului nu a mai fost posibilă.
În anul 1996, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara granițelor a hotărât canonizarea episcopului Iona, cu dată de pomenire la 7 octombrie, ziua trecerii la Domnul, festivitățile de proclamare ținându-se la San Francisco, Chicago și Geelong (Australia). Peste alte două decenii cinstirea sa a fost generalizată la nivelul întregii Patriarhii Ruse.
Troparul ierarhului, în strânsă legătură cu viața sa, este acesta: „Pe copii a veni la tine nu i-ai oprit, fericite al Domnului; de traiul lor întru totul îngrijindu-te și casă zidindu-le; iar după sfârșitul tău nu i-ai lăsat, pe copilul ce nu umbla, în vis tămăduindu-l. Pentru aceasta îți cântăm: bucură-te, de minuni făcătorule, Iona preaslăvite!”
Ionuț-Daniel Barbu
Sursa: http://ziarullumina.ro
