Sfântul Luca al Crimeei despre noblețea sufletească

A fi nobil din punct de vedere social a constituit veacuri de-a rândul o distincție în sine, dar noblețea sufletească este ceva diferit și mult mai important. Este o virtute în sine. O calitate aproape pe cale de dispariție. Meschinăria, orgoliul, nerecunoștința, lipsa de caracter își creează în momentul de față căi largi în interiorul societății. Unul dintre mijloacele de a le opri este să redescoperim cum putem avea această noblețe sufletească.

Pentru a defini noblețea sufletească ar fi suficient să ne uităm la exemplele oferite de Sfinții Bisericii. Sunt nenumărate situațiile în care, prin blândețe și răbdare, prin bucurie și fapte bune, prin iubire sinceră și lepădare de sine, au făcut dovada acestei calități atât de rare astăzi. Sfântul Luca al Crimeei definea această virtute înaltă în felul următor: „Ce este noblețea sufletească? Prin ce calități se deosebește omul cu suflet nobil? Prin faptul că este mereu concentrat, tăcut, niciodată nu vicle­nește, are un suflet deschis și curajos, nu se teme să mărturisească în fața mai-marilor lumii acesteia adevărul curat. Se poartă față de apropiații săi cu noblețe și mărinimie; nu se preaînalță în fața nimănui, niciodată nu înjosește demnitatea celorlalți, față de toți este pașnic și respectuos, îi sunt străine viclenia, fățărnicia și lașitatea. Oamenii cu suflet josnic nu sunt deloc așa. Ei niciodată nu sunt serioși, mereu sunt agitați, permanent îi supără pe apropiații lor, la fiecare pas viclenesc; sunt în stare să-i distrugă pe frații lor doar ca să trăiască ei mai bine” (Sfântul Luca al Crimeei, Predici, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas și pr. Nicolae Crețu, București, Ed. Sophia, 2010, p. 181). Trezvie, sinceritate, curaj, respect, smerenie. Toate aceste cinci virtuți alcătuiesc fațetele nobleței sufletești. Omul nobil sufletește este atent cu nevoile celorlalți, nu trece prin viață nepăsător. Este sincer în manifestările sale, pentru că știe că viclenia este o caracteristică a celor răi, nu a oamenilor bineplăcuți lui Dumnezeu. Este curajos pentru că are principii bine stabilite, le păstrează cu acrivie și nu dă înapoi în fața manifestărilor celui rău. Îi respectă pe ceilalți nu pentru că este dependent de respectul care i se arată în schimb, ci pentru că vede în ei frumusețea chipului dumnezeiesc. Este smerit pentru că noblețea sufletească nu ar fi nimic fără sfânta smerenie, fără a-l considera pe celălalt mai de preț decât pe tine însuți.

Viciile contrare nobleței sufletești

Cu toate că noblețea sufletească ar trebui să fie urmată de toată lumea, în realitate observăm exact contrariul. Nerecunoștință, lașitate, fățărnicie, meschinărie, egoism. Acestea sunt viciile care sapă la temelia nobleței sufletești și de care trebuie să ne învățăm să ne smerim. În legătură cu primul și ultimul defect din listă, Sfântul Luca al Crimeei afirma: „La baza nerecunoș­tinței stă iubirea de sine, egoismul. Nerecunoscătorii au o părere atât de înaltă despre sine, că se gândesc prea puțin la alții, consideră că ceilalți sunt obligați să le acorde atenție și de aceea orice binefacere o consideră de nimic, o primesc ca pe ceva ce li se cuvine. Există printre oamenii de acest fel unii foarte mândri, cărora le este neplăcut să primească binefaceri. Atât timp cât au nevoie de ceva, merg și cer ajutor, iar când primesc ceea ce au dorit, în locul recunoștinței se ivește în inima lor iritarea și răutatea. Nu suportă faptul că a fost necesar să ceară, că s-a găsit un om nobil care le-a oferit ajutor. Și nu se gândesc deloc să-i mulțumească. Ba mai mult decât atât, uneori inima lor se înăsprește și acest sentiment al iubirii de sine generează ură față de binefăcătorul lor” (Sfântul Luca al Crimeei, Predici, p. 173). Nerecu­noș­tința este opusul nobleței duhov­nicești. În timp ce aceasta din urmă încearcă să scoată în evidență calită­țile binefăcătorilor și să le recunoască meritele, cea dintâi creează numai probleme. Un om nerecunoscător poate fi doar uitat, pentru că simpla lui amintire ne umple de regrete și durere, în timp ce de un om nobil sufletește ne amintim la nesfârșit cu mare drag. În plus, nerecunoscătorii sunt cei mai mari egoiști, în timp ce oamenii cu noblețe sufletească dau dovadă de mult altruism.

Lașitatea este un alt defect al celor lipsiți de noblețe sufletească și este premergătoarea fățărniciei. Oamenii ipocriți își ascund propriile defecte și pozează în persoane desăvârșite, uitând că noblețea sufletească se dobândește prin sinceritate și curaj. Din aceste două defecte se naște și meschinăria, care are, la rândul ei, mai multe fațete – zgârcenia, rigiditatea, micimea sufletească. Și parcă niciodată nu a pus mai multă stăpânire meschinăria pe sufletele noastre ca în prezent. Deși simțim că ne sufocăm sufletește, devenim încă mai meschini, dezvoltând o boală sufletească tot mai gravă.

Mântuitorul – exemplul suprem  al nobleței sufletești

Sfântul Luca al Crimeei afirma: „O, Doamne! Ce laudă, ce mulțumită Îți vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru? Noi nu putem face nimic spre a fi câtuși de puțin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem Ție tot puținul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre și rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mântuiești. Dragostea noastră aducem Ție” (Sfântul Luca al Crimeei, Predici, p. 145). Exemplul suprem al nobleței sufletești a fost răstignit de meschinăria omului. Să nu ne mirăm, așadar, dacă noi înșine vom ajunge în situația de a fi prigoniți sau de a fi nevoiți să răbdăm lipsa de respect și de recunoștință a unora sau altora. Mulți sunt cei lipsiți de noblețe sufletească. Nu este de mirare, pentru că, așa cum afirma romancierul Jack London, majoritatea oamenilor „își duceau viaţa lor strâmtă supunându-se unor formule meschine – fiinţe nesimţitoare strânse în turme, gata să-şi croiască viaţa unul după părerile celuilalt, incapabile de independenţă şi niciodată în stare să-şi trăiască într-adevăr viaţa din pricina şabloanelor copilăreşti de care se lăsau robiţi” (Jack London, „Martin Eden”, în: Opere alese, vol. III, București, Ed. pentru literatură universală, 1966, p. 301). Așa își duceau oamenii viața în trecut, așa o să continue să o ducă și pe mai departe, dacă nimic nu se va schimba în gândurile, simțirile și faptele lor. A fi meschin este ușor, a avea noblețe sufletească este dificil, mai ales într-o lume în care a te preocupa de propria persoană a devenit totul.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
43
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 21, 15-25)

Next Post

Viețile Sfinților – iunie, ziua 11

Related Posts