Credincioșilor creștini le este cunoscut faptul că scopul ultim al vieții este îndumnezeirea, starea concretă de sfințenie la care omul ajunge urmând poruncilor divine și conlucrând cu Harul dumnezeiesc. Cuviosul Maxim Mărturisitorul afirma, în secolul al 7-lea, că Sfinții sunt cei care au ajuns la starea de îndumnezeire prin evitarea tendințelor păcătoase ale sufletului și prin orientarea permanentă spre Dumnezeu, având drept rezultat unirea totală cu El prin Duhul Sfânt. Biserica a recunoscut de la început necesitatea cinstirii acestor persoane datorită calității lor de modele pentru fiecare generație de credincioși, dar și a convingerii că Sfinții se roagă în continuare neîncetat pentru întreaga lume. În data de 19 ianuarie este prăznuit Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, teolog cu un rol de seamă în apărarea sfintelor învățături ale Bisericii.
Sfântul Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului, este, fără îndoială, cunoscut datorită opoziției sale neclintite în fața încercărilor de impunere a învățăturilor de credință romano-catolice în cadrul Sinodului unionist de la Ferrara-Florența din anii 1438-1439. Curajul și statornicia sa i-au adus, în urma canonizării, titulatura de Stâlp al Ortodoxiei, denumire de care se mai bucură doar Sfântul Fotie cel Mare și Sfântul Grigorie Palama.
Acesta vede lumina zilei în Constantinopol în anul 1392, primind la Botez numele de Manuel Eugenikos. Tatăl său, Georgios, slujea ca diacon și sachelar în Catedrala „Sfânta Sofia”, în timp ce mama sa, Maria, era fiica unui evlavios medic pe nume Luca. Ambii părinți s-au străduit să îi crească pe tânărul Manuel și pe fratele său, Ioan, în frica lui Dumnezeu și în dragostea față de învățăturile Bisericii, însă moartea subită a tatălui acestora i-a lăsat orfani de la o vârstă fragedă. După decesul părintelui său, la școala căruia a și studiat în primii ani, Manuel este trimis de mamă să își continue studiile la cei mai cunoscuți învățători ai vremii, Ioan Chortasmenos, viitorul Mitropolit Ignatie al Selimbriei, și Georgios Gemistos Plethon, un erudit matematician și filosof.
Învățător, monah și mitropolit
În urma finalizării studiilor, tânărul Manuel devine profesor al Școlii Patriarhale din Constantinopol și este curând recunoscut drept unul dintre cei mai străluciți învățători ai Capitalei. Printre ucenicii săi se numără Georgios Scholarius, viitorul Patriarh Ghenadie al II-lea al Constantinopolului, Teodor Agallianus, Mitropolitul Teofan al Midiei, și fratele său, Ioan Eugenikos.
Dumnezeu, însă, îi descoperă eruditului Manuel calea monahală pe care acesta o și îmbrățișează la vârsta de 26 de ani. Astfel, renunță la preocupările intelectuale și se retrage într-o mănăstire aflată pe o insulă din apropierea Nicomidiei, sub îndrumarea unui cunoscut ascet, pe nume Simeon. Acolo își dedică viața rugăciunii și se nevoiește timp de doi ani, părăsind insula împreună cu părintele său spiritual, numai după ce regiunea cade în mâinile turcilor otomani. Întorcându-se în Constantinopol, Cuviosul intră în Mănăstirea Sfântului Gheorghie din Mangana.
Aici începe studiul scrierilor Părinților și redactează o serie de tratate pe diverse teme teologice, multe din ele vorbind despre învățătura expusă de Sfântul Grigorie Palama, a energiilor divine necreate și a practicii isihaste, monahul Marcu fiind un puternic admirator și susținător al fostului Arhiepiscop al Tesalonicului. Părintele Nicholas Constas de la Mănăstirea Simonos Petras afirma, în lucrarea sa despre Sfântul Marcu, apărută în anul 2002, că acesta compune în aceeași perioadă numeroase imnuri liturgice închinate atât lui Dumnezeu, cât și Părinților Bisericii, pe care îi admira în mod deosebit, printre care Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Simeon Metafrastul. Ulterior, primește cu multă reținere Sfânta Taină a Preoției, iar în 1436, după mai mulți ani de slujire rodnică, este obligat de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul să accepte ocuparea scaunului mitropolitan al Bisericii din Efes. În același an, Patriarhul Alexandriei îl desemnează drept reprezentant al său la Conciliul care urma să aibă loc în 1438 la Ferrara, în Italia.
Apărător nestrămutat al Ortodoxiei
Conciliul Unionist de la Ferrara-Florența din 1438-1439 reprezenta a doua încercare semnificativă a latinilor de refacere a comuniunii Răsăritului cu Apusul, bineînțeles, sub autoritatea papei. Biserica Romei putea miza pe cooperarea celei bizantine din moment ce Vestul constituia singura forță militară care mai putea interveni în favoarea Constantinopolului sufocat de înaintarea otomană. Acest lucru era avut în vedere și de împăratul Ioan Paleologul, care conducea delegația ortodoxă și care a insistat de-a lungul Conciliului, nu de puține ori, ca ierarhii săi să accepte unirea Bisericilor prin recunoașterea primatului papal și a punctelor doctrinare latine.
Singurul membru al delegației bizantine care nu se lasă intimidat de presiunile împăratului și care apără cu ardoare învățătura de credință ortodoxă, condamnând simultan erorile și abaterile teologiei apusene, este Mitropolitul Marcu al Efesului. Ierarhul a respins cu hotărâre adaosul Filioque prezent în Simbolul Credinței rostit în Biserica Apuseană în urma examinării atente a acestei doctrine din numeroase puncte de vedere: istoric, critic-textual, exegetic și dogmatic. Textele Sfinților Părinți care au dezbătut învățătura de credință despre relațiile Persoanelor Treimice au fost prezentate în detaliu și folosite pentru a argumenta fără echivoc faptul că purcederea Duhului Sfânt are loc numai de la Tatăl. După Sfântul Marcu, nici formula de factură ortodoxă „prin Fiul” nu putea exprima în vreun fel teologia latină a adaosului Filioque.
Unul dintre punctele importante dezbătute în cadrul sinodului a fost existența Purgatoriului, învățătură predicată deja de secole în Apus. Mitropolitul Marcu a argumentat din nou, pe baze biblice și patristice, în favoarea lipsei de fundament a unei asemenea doctrine, susținând însă că Biserica Ortodoxă afirmă faptul că starea sufletelor celor adormiți se poate îmbunătăți nu prin prisma unui foc curățitor, învățătură străină Sfinților Părinți, ci în baza rugăciunilor Bisericii și a milei nemăsurate a lui Dumnezeu. Sfântul Marcu a apărat cu tărie, împotriva voinței împăratului și, evident, a teologilor catolici, toate celelalte învățături specifice Răsăritului ortodox. În cazul doctrinei despre Purgatoriu chiar a avut câștig de cauză, aceasta neregăsindu-se în formula finală a actului de unire redactat la sfârșitul sinodului.
Ultimii ani și adormirea sa
Mitropolitul Marcu a fost singurul ierarh care nu a semnat actul de unire cu Biserica Romei, după ce toți ceilalți membri ai delegației bizantine s-au conformat din pricina și de teama împăratului. Unirea formală dintre Răsărit și Apus nu a prins însă niciodată rădăcini în sufletele credincioșilor de la Constantinopol. Chiar și în fața pericolului otoman, aceștia, alături de ierarhul Marcu, au înțeles că nu se poate negocia credința ortodoxă. Întors în februarie 1440 în Capitală pentru a organiza mișcarea antiunionistă, Mitropolitul Efesului este arestat la scurt timp și închis timp de 2 ani, din porunca împăratului, pe insula Lemnos. În 1444, la vârsta de 52 de ani, în urma unei boli scurte, dar necruțătoare, ierarhul trece la Domnul, nu înainte de a-și sfătui ucenicul, pe viitorul Patriarh Ecumenic Ghenadie, să apere Ortodoxia cu orice preț. Acesta preia, ulterior, conducerea opoziției față de actul de unire de la Florența. Abia în decembrie 1452, cu numai câteva luni înainte de căderea Constantinopolului, actul de unire cu Biserica Romei este proclamat oficial în Catedrala „Sfânta Sofia”. Credincioșii ortodocși s-au opus însă permanent, iar prevederile hotărârilor Conciliului Unionist nu au fost puse niciodată în aplicare. În consecință, ajutorul militar atât de necesar Constantinopolului nu a mai venit din Apus.
În anul 1734, Patriarhul Serafim al Constantinopolului a prezidat întrunirea Sfântului Sinod care a hotărât canonizarea Mitropolitului Marcu al Efesului, ale cărui fapte erau cinstite de secole în mentalul popular. Definitorii pentru viața și activitatea sa rămân cuvintele rostite în urma îndemnului de a adera la actul de unire: „În materie de credință ortodoxă nu poate exista compromis!”
Emilian Apostolescu
Sursa: http://ziarullumina.ro
